Dor de duca…

Stiti, mie imi plac povestile la nebunie. Si imi mai place sa traiesc frumos, inconjurata de natura si de oameni simpli. Acum nu e o poveste cu oameni, ci una despre dorul meu de departare. Pentru ca tot spectacolul vietii se petrece la o distanta considerabila de lumea agitata, de confuzii, de senzatia de captivitate si de zidurile prea inalte din jurul nostru. E vorba de acel dor de duca…

Dor de o zi de demult

Stiu, e iarna afara, dar mie imi este dor de o zi de toamna calda si de o priveliste superba pe care o gasesti la munte.  Imaginile mele sunt mai mult decat refreshing intr-o zi de iarna neprietenoasa ca cea de afara. 🙂

Mi-e dor si mie.

Deseori am cautat sa fiu o persoana puternica iar sensibilitatea din mine o lasam in spatele usii, ca sa nu ma arat vulnerabila. Odata cu trecerea timpului am ajuns sa traiesc multe momente care m-au intepat in locurile in care ma doare cel mai tare. Vremurile de atunci sunt basme vechi pe care nu le mai spun de mult. Eu cred in inceputuri si pe cat de natural ma comport, pe atat de ciudata ma vad cei cu care intru in contact si mi-e dor sa ma cunosc pe mine.

Mi-e dor sa imi spuna cineva o poveste de demult.

Mi-e dor de un Craciun acasa, impreuna cu familia si de mirosul cozonacilor abia scosi din cuptor.

Mi-e dor de toate visele care au ramas in urma si de cele ce urmeaza sa se implineasca.

Mi-e dor sa ma pierd in amintiri care ma fac sa zambesc.

Mi-e dor de oamenii pe care nu o sa-i mai vad niciodata. Mi-e dor de toate…

Pentru o clipa o sa imi cobor gandurile  in amintirile inchise in sertarul timpului si o sa le readuc la viata. Eu am aflat ca ”trebuie sa ne cunoastem sufletele, ca sa stim ce ne e de folos.” (Siluan)