Povestea primului meu duatlon. Campionatul National de Duatlon 2016

Cum am terminat eu primul duatlon sau mai degraba ce inseamna sa ai vointa si sa treci la urmatorul nivel…

Pentru mine, Campionatul National de Duatlon a fost o cursa frumoasa, pe care am trait-o din plin. Chiar m-am bucurat de fiecare kilometru pe care l-am parcurs in alergare si pe bicicleta si per total sunt multumita de cum au decurs lucrurile.

Din pacate, sunt genul de om care la final zice ca se putea mai bine, dar pentru ca a fost prima cursa de acest gen, nu am tras de mine, ci am privit totul mai mult ca o intrecere cu mine insumi. Nu zic ca nu mi-ar fi placut sa ma vad pe podium, insa toate vin la timpul lor.

Gandul de a face un duatlon era mai vechi, dar cu vreo trei saptamani inainte de competitie a inceput sa fie tot mai prezent si decizia de a participa am luat-o relativ rapid. I-am spus colegului meu, Vlad Stoica, ca vreau sa ma inscriu la campionat si am nevoie de ajutorul lui pentru a-mi face un program de antrenament personalizat. In 5 minute aveam deja planul pe hartie si in seara acelei zile am si iesit la prima alergare. Pe aceasta cale ii multumesc pentru sfaturile pretioase pe care mi le-a dat si pentru ca m-a sustinut in tot acest demers.

Timp de doua saptamani m-am tinut de program in proportie de 80%, iar in saptamana competitiei vremea nu a fost deloc prietenoasa si mi-a dat o buna parte din plan peste cap, dar asta nu m-a demotivat. Ba chiar m-am odihnit si m-am simtit super energica in ziua cea mare.

In aceasta perioada mi-am dat seama cat de important este antrenamentul facut corect si de valoarea acestuia. Cu fiecare alergare pe care o faceam ma simiteam mai sigura pe mine si imi dadeam seama ca POT. Alergam de drag si fara prea mare efort pentru ca mintea si corpul lucrau impreuna si se ascultau. Ieseam mai mult seara pentru ca dimineata nu prea ma simt confortabil sa alerg, dar in timpul liber mai incercam sa parcurg kilometri si dupa-amiaza sau pana in pranz.

Am trait luna martie mai placut ca niciodata – in miscare, voie buna si am simit cu adevarat primavara. E pur si simplu minunat sa alergi pe langa pomi infloriti, sa vezi cum e totul verde in jur si cata viata e langa tine, sa gandesti pozitiv si sa simti ca traiesti frumos!

Cu o zi inainte si chiar in ziua concursului ma cuprindeau emotiile, dar au fost unele super constructive. Cu entuziasm m-am asezat la start. Am alergat in ritmul meu pentru ca nu vroiam sa ma obosesc prea tare din prima si apoi sa imi fie greu sa respir si sa continui – ulterior am realizat ca nu era un efort nespus de mare sa alerg mai tare. Daca m-as fi organizat mai bine poate scoteam un timp mai bun aici. Dupa ce am ajuns in tranzitie am ramas un pic suprinsa de faptul ca multe dintre participantele care m-au intrecut la alergare erau inca in tranzit. Mi-am luat bicicleta si am pornit cat de repede am putut.

Mie nu imi place vantul, clar. De el m-am temut si de el am dat. La bicicleta nu am fost deloc prieteni. Ma uitam la roata si mi se parea ca mergeam relativ repede, dar cand ridicam privirea sa vad ce e in fata ma cuprindea o neputinta pentru ca aveam impresia ca stau pe loc.

Fain a fost cand m-am dat jos de pe bicicleta pentru ultima tura de alergare si nu mai stiam unde imi sunt picioarele…la un moment dat eram aproape sigura ca o sa cad, dar usor usor am inceput sa imi revin si am pornit pe traseu. Abia pe la jumatatea distantei mi-am intrat in ritm, dar era prea tarziu pentru ca se vedea deja si finish-ul. Alaturi de a mine a alergat si Sorin care a fost un sprijin moral enorm. La final am si sprintat un pic, tot datorita lui.

Multumesc tuturor celor care m-au incurajat in timpul cursei – si au fost ceva oameni frumosi pentru ca ii tot auzeam de pe margine cum strigau „Hai, Claudia!”, Bravo, Claudia!”, „Mai ai putin!”, dar si celor care nu au fost prezenti si despre care stiu sigur erau cu gandul la mine. Nu stiu pe ce loc am terminat pentru ca la ora la care scriu impresiile rezultatele nu au fost afisate inca 😀

Later edit: rezultatele arata ca sunt pe locul 18 la open feminin din 44 de fete, iar la categoria mea de varsta, respectiv 30-34 ani, sunt a cincea dintr-un total de 13 fete.

Aceasta a fost povestea primului meu duatlon. Sper sa am ocazia sa v-o spun si pe cea de a doua 😉

Mentiuni:

• Multumesc sotului meu ca a fost alaturi de mine la primul duatlon si m-a surprins in timpul probei de bicicleta
• Poza de la alergare tot de el e facuta
• Moment total neasteptat: mi-a cazut lantul, dar sub adrenalina concursului am reusit sa il pun repede la loc

Un vis, o echipa, o pasiune

Nu m-am gandit niciodata sa devin director de imagine, nici nu am visat la asta vreodata, desi suna foarte atragator.

In schimb, am visat sa lucrez cu o echipa profesionista, pasionata si dedicata. Una in care sa existe radacini bune si unde sa pot creste sanatos si fara teama ca la primul vant mai puternic o sa ma zdruncin si o sa cad.

Si am gasit-o!

Crestem impreuna in fiecare zi, iar asta ne face sa fim increzatori ca ne putem indeplini misiunea pe care ne-am ales-o sau ne-a fost incredintata pentru ca o putem duce la bun sfarsit.

Mi-am dorit sa fac ceea de imi place cel mai mult fara sa tin cont de cat de multa satisfactie financiara imi ofera sau cat timp imi ocupa.

Si asta fac acum!

Am descoperit ca sportul este cel mai frumos si mai curat mijloc de a-ti petrece timpul si din care poti face o adevarata pasiune. Sa il practici este o placere, dar sa il promovezi si sa ii dai si mai multa valoare lucrand cate putin in fiecare zi la asta este ceva care implineste.

Am ajuns sa il respect tot mai mult si sa ii respect si apreciez pe cei care il practica. Este energie pura!

Cred cu tarie ca sportul uneste oamenii, leaga cele mai frumoase prietenii si emana pozitivism. Si nici nu ar trebui sa fie altfel!

Descoperind traseele cicloturistice din jud. Calarasi, sectiunea off-road

Pentru mine, plimbarea aceasta pe traseele cicloturistice din jud Calarasi a insemnat o evadare benefica din cotidian, una pe care o asteptam de mult. Au fost 50 de km de off-road superb, pe o vreme de vis, alaturi de oameni si prieteni minunati care apreciaza natura si lucrurile simple, dar atat de profunde. A fost pentru prima data cand am parcurs o distanta asa de lunga, dar a fost una pe care am simtit-o ca pe o plimbare usoara si de descoperire a unor locuri noi, fara graba si fara presiune.

Traseul nostru a inceput in Oltenita, cu plecare din Parcul Mare, a continuat pe malul Argesului pana la varsarea acestuia in Dunare, apoi pe malul Dunarii, pe malul canalului Mostistea-Dunare si in final a ajuns la Dorobantu. Va spun, e un traseu minunat care merita sa fie parcurs de toti pasionatii de cicloturism, dar si de orice biciclist amator care isi doreste sa faca o plimbare intr-un loc deosebit si aproape de Bucuresti, impreuna cu familia, colegii sau prietenii. Daca ar fi dupa mine, acolo m-as refugia in weekend-uri 😀

Peisajul m-a cucerit iremediabil chiar daca pe alocuri parea foarte familiar si zic asta pentru ca zona se aseamana mult cu cea de acasa, de la Carcaliu. As tinde sa zic ca luna mai este cea mai frumoasa si potrivita pentru a parcurge traseele off-road din zona. Nu e foarte cald, dar nici prea rece si totul e plin de viata. Verde cat cuprinde, flori care dau culoare peisajului si un miros imbatator te insoteste pe parcursul calatoriei. Nu as exclude nici sf de septembrie si chiar octombrie cand natura imbraca haine noi si placerea de a bicli este la cote ridicate.

M-am oprit foarte des pe traseu pentru a face poze. Efectiv nu ma puteam stapani din admirat tot ce vedeam si am parcurs doar o parte din trasee. Dupa C3 se continua traseul C4, Dorobantu-Chiciu si acesta la fel de pitoresc. Il am in vedere cand mai ajung prin zona. Daca va place mai mult soseaua puteti opta intre cele 2 trasee (sau sa le parcurgeti pe ambele intr-o singura zi) C1, Cascioarele-Manastirea si C2, Manastirea-Calarasi. Acestea din urma sunt chiar pe coordonatele magistralei Euro Velo 6 si se doreste omologarea lor.

In total sunt aprox. 200 de km de trasee in jud Calarasi care abia asteapta sa fie batatorite de cicloturisti din tara si din afara granitelor. Toate au grad scazut de dificultate si pot fi parcurse atat de cei mari, cat si de cei mai mici. E o adevarata placere sa descoperi locuri, oameni, obiceiuri si traditii doar parcurgand anumite zone pe bicicleta. Este cel mai activ, simplu si ieftin mod de a calatori. Daca v-am starnit curiozitatea, va invit sa decoperiti mai multe detalii chiar aici.

Si…va las in compania pozelor pana ajungeti sa vedeti cu ochii vostri frumusetea traseelor si a locurilor din jud Calarasi 😉

Alergare de primavara

Cand te trezesti dimineata cu multa voie buna in tine si chef de facut ceva care iti place, clar este un semn bun! Asa se intampla ca dupa cateva minute de stat pe ganduri daca sa ma mobilizez sau nu pentru o alergare matinala, ma imbrac rapid pana nu imi trece pofta de miscare si ies pe usa la 7.35. Directia: parc.

De muuult nu am mai indraznit sa ies la ora asta la o simpla alergare! Dar cand soarele iti zambeste si mintea e linistita, chemarea asta la alergare e foarte naturala. Parcul e inverzit, natura se oglindeste calm in apa, iar placerea cu care alergi nu are termen de comparatie. Prima alergare din aceasta primavara a fost de exceptie! Nu foarte lunga, dar nici scurta, ci cat sa ma trezeasca si sa deschida in mine dorinta de a relua sesiunile de antrenament.

Ca intodeauna sunt placut surprinsa ca intalnesc multi pasionati de alergare pe traseu. E si normal sa fie asa pentru ca incepe sezonul. Desigur ca si iarna se alearga, dar cum eu ies mai rar in acea perioada imi pare ca si altii sunt mai lenesi 😀 La inceput de aprilie am un plan maret de pus in aplicare. Va urma…

Deh, era necesar si un selfie 😉

Cand o imagine spune cat o mie de cuvinte

Fotografia de mai jos apartine EcoMarathon, dar cea de sub ea imi partine mie 🙂 Frumos momentul in care am fost surprinsa facand poze pe traseul concursului! Unde mai pui ca m-am si asortat cu peisajul, de parca m-as fi vorbit cu natura dinainte.

Iubesc acest concurs si imi place sa revin de fiecare data la Moieciu de Sus, locul in care se intampla concursul de alergare montana. Nu doar pentru peisajele care iti fura privirea, ci si pentru oamenii prietenosi pe care ii intalnesc pe drum, pe poteci si la punctele de refresh.

Cum am cucerit un munte. The Mountain Assault

Imi este mai usor sa povestesc despre aventura The Mountain Assault dupa 2 saptamani si un pic de la cursa decat daca as face-o la o zi, doua sau trei de la terminarea ei. Spun asta pentru ca imediat ce am incheiat cu bine urcarea pana la cota 2000 de la Sinaia, destinatia finala, am trait mai multe stari deodata. Un amestec de bucurie, implinire, teama a navalit peste mine si cu greu m-am putut stapani. Despre ce o fi fost in mintea mea de m-am pornit la un asa traseu nu am realizat nici pana azi, dar cert este faptul ca m-a cucerit la nebunie o astfel de experienta.

Linistea din munti si momentele in care esti tu cu tine acolo, sus, sunt de-a dreptul mirifice. E o arta nu doar sa calatoresti, ci sa cuceresti chiar si un munte! Sa simti durerea si multumirea in acelasi timp intrece orice limita. Calatoria asta a fost si un test, unul mare pe care l-am trecut cu bine. In ultimele minute, cu vreo 200 de metri inainte de finish, eram pe punctul de a ceda. Insa inima imi spunea sa merg mai departe, chiar daca corpul era deja peste masura de epuizat. Am ajuns la Cabana Miorita aproape inghetata si tremurand, fara sa pot vorbi macar. Nu stiu daca a fost de emotie sau de la aerul rece care mi-a dat batai de cap spre final. Va recomand sa va aventurati in asa ceva doar daca sunteti bine echipati si cat de cat antrenati. Sa nu faceti cum am facut eu! Pare usor pentru cei obisnuiti cu astfel de curse si pentru cei care parcurg des trasee montane, insa pentru cei mai putini pregatiti e o mare realizare sa ajunga in varf 🙂

Nu aveam planuita o astfel de urcare pe munte la ceas de seara. Ii spun urcare si nu alergare pentru ca in proportie de 85% din traseu am mers/urcat si abia un procent de 15% a fost alergare. Totul a venit asa, pe neasteptate, si nu am putut refuza o astfel de provocare, mai ales cand vorbim de urcat pe munte si mai ales ca era prima data cand puteam sa ating cota 2000. Initial am zis sa ii sustin pe colegii care participa si sa merg cu ei pe traseu, dar pana la urma m-am gasit la start alaturi de alti 100 de participanti.

De la inceput ne-am stabilit ritmul, ca sa ne fie usor ulterior cand trebuia sa urcam foarte mult. Nu a fost nimic fortat, nu ne-am impus sa ajungem intr-un timp anume, ci doar am profitat din plin de atmosfera si de unicitatea momentului. Inainte de start ne-am asigurat ca avem frontale, haine de schimb, apa si rabdare 🙂 Dar am omis si multe elemente din pachet. Eu. Cum ar fi o pereche de pantofi sport cu crampoane sau macar „lanturi” de zapada. Eram incaltata cu Asics potrivite pentru un trail run, in nici un caz pentru urcare pe partia alunecoasa de la Sinaia. Bineinteles ca alunecam foarte tare si asta ma incetinea. Au fost momente cand ma duceam efectiv la vale si intram in panica.

Privelistea din jur superba, atmosfera calma si o liniste in suflet placuta. Parca imi venea greu sa ma dezlipesc de peisajul ca ma inconjura. Am ajuns pana la cota 1400 fericiti. Aici am baut cel mai bun ceai posibil, ne-am tras sufletul, am aflat ca suntem ultimii pe traseu si am pornit spre 2000. Mai era putin pana acolo, insa drumul incepea sa devina din ce in ce mai greu, mai ales ca incepuse si un vant taios. Ma tot opream si ma uitam in spate, sa mai admir pentru cateva secunde frumusetea pe care o lasam in spate. Pe la cota 1700 intalneam participanti care coborau deja, iar eu mai aveam de infruntat drum lung pana la final. Cu frontala luminand, urcam incet si savuram fiecare pas. Degeaba vedeam cabana, era inca departe. O cotitura si apoi inca una si o treia, dar iata finish-ul cel asteptat. Coborarea a fost usoara, cu alunecari, intuneric si cu povesti despre aventura tocmai incheiata.

Timpul obtinut? 2:27:08, cu 3 minute inainte de timpul limita impus de organizatori. Locul 10 din 10 la categoria feminin open. Multumita? Mai mult decat foarte avand in vedere ca sunt la prima expeditie de acest gen 🙂 Daca as mai face asta? Da, doar sa fiu mai antrenata si pregatita mental. Felicitari tuturor celor care au avut curajul sa cucereasca un munte!