Minunile din Parcul National Muntii Macinului, Dobrogea: traseul spre Culmea Pricopanului

Cum arata? Suuuperb! 🙂 Si ce daca se termina deja iulie! Nu puteam sa nu scriu despre cum este iunie in Muntii Macinului 🙂 Am pregatit o sesiune lunga de poze pentru ca pur si simplu sunt imagini ce nu trebuie pastrate in sertar.

Despre prima calatorie prin Muntii Macinului am povestit in octombrie 2015 cand am urcat pana pe Varful Tutuiatu si cand peisajul tomnatic este diferit fata de cum e vara in acesti „mini-munti”, dar la fel de incantator. Dorinta de a descoperi inca o particica din ei a venit dupa alergarea din luna mai cand am participat la Maraton Muntii Macin si mi-am promis ca o sa ma plimb si vara pe aici.

Am plecat pe la 11.00 de acasa (din Carcaliu) – relativ tarziu pentru ca soarele era deja sus si cam calduros, dar se mai intrezareau cativa nori cu speranta pe cer, insa am ajuns repede pentru ca eram la doar 7km distanta de locul din care pornea traseul. Aveam idee unde trebuie sa ajungem, insa nu cu exactitate si atunci am zis ca mai bine ar fi sa consultam o harta online. Si asa am dat de Blogul de calatorii care ne-a indrumat perfect. Am pornit si noi in sens invers acelor de ceasornic, doar ca la un moment dat am deviat de la traseu si am luat-o pe alta parte. Stiam ca ceva este in neregula, dar nici ca ne-am ingrijorat si am urmat drumul care se arata in fata noastra.

Masina am lasat-o tot in intersectia unde se afla stalpul ce indica directia si am purces cu voie buna la drum 🙂 30 de minute aveam sa mergem pana punctul de unde incepe traseul in mod oficial. In final a fost un traseu de aproximativ 4 ore, cu tot cu pauza si destul de multe opriri pentru…poze si admirat peisajul, desigur!

Multumita peste masura ca am ajuns aici 🙂 , incep sa pun camera foto la treaba. Trebuie sa spun ca am plecat  de aici cu mica dezamagire ca nu am intalnit nicio broasca testoasa pe traseu, ci doar un iepure foarte rapid. Poate data viitoare o sa vad si caprioare si macar o broasca de Dobrogea 😀

Dupa panourile turistice incepe adevarata aventura si se arata minunatia acestor munti batrani. Un drum plin cu flori, culoare si liniste. La scurt timp intram intr-o vale cu un mic rau, dar plina de fluturi. De mult nu mai vazusem asa multi intr-un singur loc. Nu stiu daca se cheama Valea Fluturilor sau asa am numit-o pentru mine 🙂 Dupa vale incepem sa tot urcam si sa privim cu nesat minunea din jurul nostru.

Nu am regretat deloc ca am deviat de la traseul initial. Ne-am bucurat si mai mult de privelistea de pe drum. Am avut parte de multe urcari si coborari, dar ce mai conta! Noi eram acolo, pe munte, si traiam momentul. Zambeam la fiecare pas pe care il faceam si cuprindeam cu privirea cat de mult puteam peisajul ademenitor.

A fost o alegere excelenta sa mergem in ziua aceea la colindat in Parcul National Muntii Macinului. Am prins un cer de un albastru perfect, iar norii pufosi de vara intregeau spectacolul naturii. Muntii acestia sunt o comoara a Dobrogei! Desi arata greoi de la distanta si un loc parca uitat un pic de lume, este atat de plin de viata!

Sa nu ii priviti doar din departare, asa cum am facut eu mult timp, ci mergeti mai aproape de ei, descoperiti-le frumusetea!

De sus de vedeau cariera, lanurile de floarea soarelui si Macinul

Un punct superb de belvedere! Pentru o clipa poti opri timpul doar pentru tine.

In departere se vede Greci, locul de unde porneste traseul spre Varful Tutuiatu.

Un munte de flori 🙂

Cand o imagine spune cat o mie de cuvinte

Fotografia de mai jos apartine EcoMarathon, dar cea de sub ea imi partine mie 🙂 Frumos momentul in care am fost surprinsa facand poze pe traseul concursului! Unde mai pui ca m-am si asortat cu peisajul, de parca m-as fi vorbit cu natura dinainte.

Iubesc acest concurs si imi place sa revin de fiecare data la Moieciu de Sus, locul in care se intampla concursul de alergare montana. Nu doar pentru peisajele care iti fura privirea, ci si pentru oamenii prietenosi pe care ii intalnesc pe drum, pe poteci si la punctele de refresh.

Cum am cucerit un munte. The Mountain Assault

Imi este mai usor sa povestesc despre aventura The Mountain Assault dupa 2 saptamani si un pic de la cursa decat daca as face-o la o zi, doua sau trei de la terminarea ei. Spun asta pentru ca imediat ce am incheiat cu bine urcarea pana la cota 2000 de la Sinaia, destinatia finala, am trait mai multe stari deodata. Un amestec de bucurie, implinire, teama a navalit peste mine si cu greu m-am putut stapani. Despre ce o fi fost in mintea mea de m-am pornit la un asa traseu nu am realizat nici pana azi, dar cert este faptul ca m-a cucerit la nebunie o astfel de experienta.

Linistea din munti si momentele in care esti tu cu tine acolo, sus, sunt de-a dreptul mirifice. E o arta nu doar sa calatoresti, ci sa cuceresti chiar si un munte! Sa simti durerea si multumirea in acelasi timp intrece orice limita. Calatoria asta a fost si un test, unul mare pe care l-am trecut cu bine. In ultimele minute, cu vreo 200 de metri inainte de finish, eram pe punctul de a ceda. Insa inima imi spunea sa merg mai departe, chiar daca corpul era deja peste masura de epuizat. Am ajuns la Cabana Miorita aproape inghetata si tremurand, fara sa pot vorbi macar. Nu stiu daca a fost de emotie sau de la aerul rece care mi-a dat batai de cap spre final. Va recomand sa va aventurati in asa ceva doar daca sunteti bine echipati si cat de cat antrenati. Sa nu faceti cum am facut eu! Pare usor pentru cei obisnuiti cu astfel de curse si pentru cei care parcurg des trasee montane, insa pentru cei mai putini pregatiti e o mare realizare sa ajunga in varf 🙂

Nu aveam planuita o astfel de urcare pe munte la ceas de seara. Ii spun urcare si nu alergare pentru ca in proportie de 85% din traseu am mers/urcat si abia un procent de 15% a fost alergare. Totul a venit asa, pe neasteptate, si nu am putut refuza o astfel de provocare, mai ales cand vorbim de urcat pe munte si mai ales ca era prima data cand puteam sa ating cota 2000. Initial am zis sa ii sustin pe colegii care participa si sa merg cu ei pe traseu, dar pana la urma m-am gasit la start alaturi de alti 100 de participanti.

De la inceput ne-am stabilit ritmul, ca sa ne fie usor ulterior cand trebuia sa urcam foarte mult. Nu a fost nimic fortat, nu ne-am impus sa ajungem intr-un timp anume, ci doar am profitat din plin de atmosfera si de unicitatea momentului. Inainte de start ne-am asigurat ca avem frontale, haine de schimb, apa si rabdare 🙂 Dar am omis si multe elemente din pachet. Eu. Cum ar fi o pereche de pantofi sport cu crampoane sau macar „lanturi” de zapada. Eram incaltata cu Asics potrivite pentru un trail run, in nici un caz pentru urcare pe partia alunecoasa de la Sinaia. Bineinteles ca alunecam foarte tare si asta ma incetinea. Au fost momente cand ma duceam efectiv la vale si intram in panica.

Privelistea din jur superba, atmosfera calma si o liniste in suflet placuta. Parca imi venea greu sa ma dezlipesc de peisajul ca ma inconjura. Am ajuns pana la cota 1400 fericiti. Aici am baut cel mai bun ceai posibil, ne-am tras sufletul, am aflat ca suntem ultimii pe traseu si am pornit spre 2000. Mai era putin pana acolo, insa drumul incepea sa devina din ce in ce mai greu, mai ales ca incepuse si un vant taios. Ma tot opream si ma uitam in spate, sa mai admir pentru cateva secunde frumusetea pe care o lasam in spate. Pe la cota 1700 intalneam participanti care coborau deja, iar eu mai aveam de infruntat drum lung pana la final. Cu frontala luminand, urcam incet si savuram fiecare pas. Degeaba vedeam cabana, era inca departe. O cotitura si apoi inca una si o treia, dar iata finish-ul cel asteptat. Coborarea a fost usoara, cu alunecari, intuneric si cu povesti despre aventura tocmai incheiata.

Timpul obtinut? 2:27:08, cu 3 minute inainte de timpul limita impus de organizatori. Locul 10 din 10 la categoria feminin open. Multumita? Mai mult decat foarte avand in vedere ca sunt la prima expeditie de acest gen 🙂 Daca as mai face asta? Da, doar sa fiu mai antrenata si pregatita mental. Felicitari tuturor celor care au avut curajul sa cucereasca un munte!

Dor de Ecomarathon si Moieciu de Sus. Povesti de pe traseul de alergare

Nu, nu am rezistat sa raman acasa in acea sambata, nu m-au lasat mintea si corpul. Stiau ce ii asteapta daca ajung la cea mai frumoasa competitie de alergare montana din Romania. Asa este pentru mine, pentru ceilalti poate sunt altele mai presus de aceasta.

Cand muntii te cheama, trebuie sa pleci. 

E ceva in fiecare din nou care cere o atentie deosebita, acea parte care trebuie alimentata cu frumos, bine, prietenie, bucurie, natura, zambete, implinire, placere pura, iar daca ajungi la EcoMarathon le gasesti pe toate acestea. Povestile de pe traseu din titlu sunt de fapt peisajele pe care le-am sorbit din priviri si pe care am incercat sa imprim pe retina si in suflet si in minte cat pentru tot anul si pana la urmatoarea intalnire cu ele. Mi-e drag, ce sa fac… 🙂

Simplitatea si frumusetea peisajelor de munte

Cum sa nu iubesti muntele cand privelistile pe care le ofera sunt incantatoare si cum sa nu te bucuri de fiecare fir de iarba pe care calci cand simti ca nu mai exista nicio limita intre tine si natura?

EcoMarathon, o competitie de alergare montana superba

Este minunat sa alergi 14km pe munte! Este o experienta care te invata despre tine, despre cum sa iti depasesti limitele si te ajuta sa iti gasesti echilibrul. Cu fiecare km parcurs in alergare pe munte devii mai increzator, mai optimist si mai implicat. Simti ca muntele iti devine prieten si incepi il tratezi ca atare. Orice urcare sau coborare abrupta devine lina si nu mai vrei sa depinzi de timp, ci sa il conduci tu asa cum iti place. De fapt, timpul asta aproape ca se pierde si nu mai exista bariere. Exista doar natura, privelisti care iti taie rasuflarea, pajisti cu flori, casute de munte pe care le vezi in cartile cu povesti sau revistele de travel, traiesti simplitatea locurilor si firescul, minunea de a fi parte din toate acestea. Asa este si EcoMarathon.

Acolo unde se intalnesc pasiunea si iubirea de natura se intampla minuni. Nu am crescut intr-o zona de munte, ci de campie si nu am fost o impatimita a sportului, desi imi placea alergarea. Am descoperit-o mai mult cand am ajuns sa locuiesc in apropierea unui parc, dar si pentru ca, cautam in mod constant sa am un mod ordonat de a gandi si lucra. Sunt un „sportiv” amator si ador competitiile care aduna laolalta oamenii care au pasiuni comune si sunt prietenosi. Stiu, sportul inseamna competitie si provocare, iar cei care aleg sa il practice sunt oameni care au inteles cat de multe beneficii aduce, atat de ordin fizic, cat si psihic. Sa alergi este o bucurie!

Sambata, 11 mai 2013, EcoMarathon Moieciu de Sus. Cu aceste privelisti minunate m-am trezit in aceea dimineata de sambata in care ma asteptau 14 km de alergare pe munte.

O alergare care imi va ramane intiparita in minte si va avea un loc aparte in sufletul meu. O alergare ca m-a facut sa trec prin mai multe stari deodata: cand cald, cand foarte frig, cand multa transpiratie si senzatie de neputinta. Peste toate se asternea de fiecare data speranta de a merge mai departe, de a nu ma da batuta in fata greutatilor si de a urma drumul cel drept.

Pana sa ajug la start, am privit cu nesat peisajele de poveste din jur. E absolut mirific locul in care s-a desfasurat EcoMarathon-ul. Nu credeam ca o sa traiesc atata frumos in ziua competitiei! Cel de sus stie sa le potriveasca pe toate atat de bine! Pur si simplu ma simteam coplesita de tot ce se arata in jurul meu. Natura in starea ei pura parca te chema sa o descoperi si sa o alinti.

Momentul startului a fost si el unul deosebit. Forfota mare, emotii in tot corpul, gandul la cum voi reusi sa termin cei 14 km pe munte, dar si ambitie si vointa cat cuprinde. E o provocare imensa sa ii termini, caci nu stii ce te asteapta pe traseu, mai ales daca este prima data cand participi la un astfel de eveniment inedit. Inainte de start am fost foarte relaxata, entuziasta si energica. Mi-a fost de ajuns sa privesc tot ce ma inconjura si sa imi ascult inima si corpul si sa apoi sa zic ca sunt pregatita de start.

Si…start!

Dupa 2 ore si 47 de secunde (un timp bunicel pentru o prima experienta montana), am ajuns aproape de poarta de finish. Obosita, dar fericita, zambitoare si plina de incantare. Am primit si medalie, ca sa imi amintesc mereu de reusita. Un moment frumos a mai fost atunci cand organizatorul a strigat ” si iata ca se apropie de poarta rosie o participanta fericita. Bravooo!” Si uite asa am incheiat prima mea alergare montana si sunt mandra de mine. Sincer, e o realizare!

Alergarea, pentru mine, nu se va termina niciodata si voi crede mereu in mine si in faptul ca depinde numai de noi cat de departe vrem sa ajungem si ce vrem sa realizam. Stiu bine un lucru: vreau sa particip si la urmatoare editie a EcoMarathon Moieciu de Sus si asta pentru ca imi doresc sa ma bucur din nou de linistea locurilor si imaginile spectaculoase ale zonei. Traseul EcoMarathon-ului este mai mult decat superb!

Multumesc in special Echipei Smartatletic care m-a incurajat sa particip la acest eveniment minunat si felicitari multe tuturor celor care au terminat competitia. Mai multe imagini de la EcoMarathon puteti vedea aici si aici.

Dor de o zi de demult

Stiu, e iarna afara, dar mie imi este dor de o zi de toamna calda si de o priveliste superba pe care o gasesti la munte.  Imaginile mele sunt mai mult decat refreshing intr-o zi de iarna neprietenoasa ca cea de afara. 🙂

Un calator

Nu voi inceta niciodata sa scriu despre libertate, frumos si lumina.

Apoi, imi place sa cred ca sunt un mare calator iar ”Marii calatori sunt mai intai, in lunga lor adolescenta, niste mari visatori”, spunea Gaston Bachelard. Si tot el continua: ”Ca sa-ti placa sa pleci, trebuie sa stii sa te detasezi de viata cotidiana. Gustul calatoriilor vine din gustul imaginatiei.”

Si pentru ca toate se leaga intre ele si facem parte din natura, un calator va iubi intotdeauna libertatea, frumosul si lumina.