Alergare de primavara

Cand te trezesti dimineata cu multa voie buna in tine si chef de facut ceva care iti place, clar este un semn bun! Asa se intampla ca dupa cateva minute de stat pe ganduri daca sa ma mobilizez sau nu pentru o alergare matinala, ma imbrac rapid pana nu imi trece pofta de miscare si ies pe usa la 7.35. Directia: parc.

De muuult nu am mai indraznit sa ies la ora asta la o simpla alergare! Dar cand soarele iti zambeste si mintea e linistita, chemarea asta la alergare e foarte naturala. Parcul e inverzit, natura se oglindeste calm in apa, iar placerea cu care alergi nu are termen de comparatie. Prima alergare din aceasta primavara a fost de exceptie! Nu foarte lunga, dar nici scurta, ci cat sa ma trezeasca si sa deschida in mine dorinta de a relua sesiunile de antrenament.

Ca intodeauna sunt placut surprinsa ca intalnesc multi pasionati de alergare pe traseu. E si normal sa fie asa pentru ca incepe sezonul. Desigur ca si iarna se alearga, dar cum eu ies mai rar in acea perioada imi pare ca si altii sunt mai lenesi 😀 La inceput de aprilie am un plan maret de pus in aplicare. Va urma…

Deh, era necesar si un selfie 😉

EcoMarathon, o competitie de alergare montana superba

Este minunat sa alergi 14km pe munte! Este o experienta care te invata despre tine, despre cum sa iti depasesti limitele si te ajuta sa iti gasesti echilibrul. Cu fiecare km parcurs in alergare pe munte devii mai increzator, mai optimist si mai implicat. Simti ca muntele iti devine prieten si incepi il tratezi ca atare. Orice urcare sau coborare abrupta devine lina si nu mai vrei sa depinzi de timp, ci sa il conduci tu asa cum iti place. De fapt, timpul asta aproape ca se pierde si nu mai exista bariere. Exista doar natura, privelisti care iti taie rasuflarea, pajisti cu flori, casute de munte pe care le vezi in cartile cu povesti sau revistele de travel, traiesti simplitatea locurilor si firescul, minunea de a fi parte din toate acestea. Asa este si EcoMarathon.

Acolo unde se intalnesc pasiunea si iubirea de natura se intampla minuni. Nu am crescut intr-o zona de munte, ci de campie si nu am fost o impatimita a sportului, desi imi placea alergarea. Am descoperit-o mai mult cand am ajuns sa locuiesc in apropierea unui parc, dar si pentru ca, cautam in mod constant sa am un mod ordonat de a gandi si lucra. Sunt un „sportiv” amator si ador competitiile care aduna laolalta oamenii care au pasiuni comune si sunt prietenosi. Stiu, sportul inseamna competitie si provocare, iar cei care aleg sa il practice sunt oameni care au inteles cat de multe beneficii aduce, atat de ordin fizic, cat si psihic. Sa alergi este o bucurie!

Sambata, 11 mai 2013, EcoMarathon Moieciu de Sus. Cu aceste privelisti minunate m-am trezit in aceea dimineata de sambata in care ma asteptau 14 km de alergare pe munte.

O alergare care imi va ramane intiparita in minte si va avea un loc aparte in sufletul meu. O alergare ca m-a facut sa trec prin mai multe stari deodata: cand cald, cand foarte frig, cand multa transpiratie si senzatie de neputinta. Peste toate se asternea de fiecare data speranta de a merge mai departe, de a nu ma da batuta in fata greutatilor si de a urma drumul cel drept.

Pana sa ajug la start, am privit cu nesat peisajele de poveste din jur. E absolut mirific locul in care s-a desfasurat EcoMarathon-ul. Nu credeam ca o sa traiesc atata frumos in ziua competitiei! Cel de sus stie sa le potriveasca pe toate atat de bine! Pur si simplu ma simteam coplesita de tot ce se arata in jurul meu. Natura in starea ei pura parca te chema sa o descoperi si sa o alinti.

Momentul startului a fost si el unul deosebit. Forfota mare, emotii in tot corpul, gandul la cum voi reusi sa termin cei 14 km pe munte, dar si ambitie si vointa cat cuprinde. E o provocare imensa sa ii termini, caci nu stii ce te asteapta pe traseu, mai ales daca este prima data cand participi la un astfel de eveniment inedit. Inainte de start am fost foarte relaxata, entuziasta si energica. Mi-a fost de ajuns sa privesc tot ce ma inconjura si sa imi ascult inima si corpul si sa apoi sa zic ca sunt pregatita de start.

Si…start!

Dupa 2 ore si 47 de secunde (un timp bunicel pentru o prima experienta montana), am ajuns aproape de poarta de finish. Obosita, dar fericita, zambitoare si plina de incantare. Am primit si medalie, ca sa imi amintesc mereu de reusita. Un moment frumos a mai fost atunci cand organizatorul a strigat ” si iata ca se apropie de poarta rosie o participanta fericita. Bravooo!” Si uite asa am incheiat prima mea alergare montana si sunt mandra de mine. Sincer, e o realizare!

Alergarea, pentru mine, nu se va termina niciodata si voi crede mereu in mine si in faptul ca depinde numai de noi cat de departe vrem sa ajungem si ce vrem sa realizam. Stiu bine un lucru: vreau sa particip si la urmatoare editie a EcoMarathon Moieciu de Sus si asta pentru ca imi doresc sa ma bucur din nou de linistea locurilor si imaginile spectaculoase ale zonei. Traseul EcoMarathon-ului este mai mult decat superb!

Multumesc in special Echipei Smartatletic care m-a incurajat sa particip la acest eveniment minunat si felicitari multe tuturor celor care au terminat competitia. Mai multe imagini de la EcoMarathon puteti vedea aici si aici.

O dimineata cu bruschetti si paine homemade

Si daca m-as apuca mai serios de bucatareala, oare cum ar fi? 🙂

Nu stiu daca voi face sau nu asta, dar stiu foarte bine ca imi place sa gatesc si o fac cu o mare pasiune, in special in zilele de sambata cand toata dimineata e a mea si cand in casa lumea inca mai doarme, iar eu pot sa ma desfasor linistita in bucatarie. In acea dimineata de sambata m-am trezit cu pofta mare de tot de bruschetti aromate si de chef de facut paine. De data aceasta, painea am facut-o din faina de grau intregrala si i-am adugat foarte putina faina alba, ca sa se „uneasca” mai bine ingredientele. A iesit foarte gustoasa si de acum inainte va ocupa un loc de cinste pe lista. Toate combinatiile de fainoase ce contin tarate sau faina integrala sunt preferatele mele. Fata de painea alba, cea neagra este si mult mai sanatoasa.

Dar sa va spun si de bruschetti…pur si simplu nu le pot rezista! Rosiile prospete, uleiul de masline, cimbrul si nelipsitul usturoi se amesteca cu iubire si se aseaza cu nerabdare pe feliile moi de ciabatta. Cand nu ma grabesc sa le mananc, le las in jur de 10 min la cuptor, ca sa fie mai crocante. Cele cu rosii sunt cel mai rapid de preparat, insa sunt atatea alte combinatii care se pot face la fel de usor. Trebuie sa mai adaug ca cele cu somon afumat si cascaval sunt o adevarata nebunie! Hai, va las sa va uitati la poze si poate incercati si voi sa faceti ce mi-a iesit mie! 🙂

Urmatoarea reteta vreau sa fie o tarta…cu fructe, cu legume sau cu…o sa aflati voi cand o sa impartasesc cu voi imaginile.

Iarna la tara

Un sat de rusi-lipoveni din Dobrogea care se pregateste de Sarbatoarea Craciunului pe vechi, un rasarit de iarna superb in ziua de Craciun, strazi, camp, ninsoare de poveste si caldura in familie. Asa incepe mica vacanta de iarna la tara. Desi prima zapada aproape se topise si cerul nu dadea semne ca ar vrea sa ne bucure cu noi fulgi de zapada, eu tot nu imi pierdeam speranta ca poate va ninge macar un pic in ziua de Craciun. Si a nins! 🙂

Merg rar acasa si de fiecare data cand ajung acolo caut sa ma bucur de fiecare ceas petrecut in acel pustiu plin de liniste si caldura. La 10km distanta sunt Muntii Macinului pe care nu i-am colindat inca, dar imi promit ca o voi face anul acesta. De Dunarea care e la 1km departare de sat am amintit si aici, iar de campurile din jur v-am vorbit si in alte dati. Vara este perioada din an in care satul este foarte animat si asta pentru ca cei plecati peste hotare revin in tara. Iarna pare parasit iar oamenii se vad mai rar la chip si asta mai ales pentru ca atunci e populat in majoritate de batrani, care isi petrec timpul in casa.

Dar acolo mai sunt acei oameni dragi pe care ii revezi dupa atata distanta de timp si cu care nu te mai saturi sa povestesti despre orice, sunt locurile pe care musai trebuie sa le vezi din nou (in anotimpuri diferite) si sa iti aduci aminte de ce a fost sau pur si simplu sa traiesti prezentul din ele si mai sunt  imaginile care se aseaza discret pe retina ochilor tai ca nu cumva sa uiti…

Ce ma inspira

Povestea imaginilor mele se desfasoara la sat unde  inspiratia e la ea acasa chiar de dimineata. Ma gandeam la lucrurile, starile, momentele si locurile care ma inspira si mi-am dat seama ca lista e lunga si cuprinzatoare.

As putea scrie pagini intregi despre asta, dar le stiu pe cele mai importante pentru mine. Incep prin a spune ca ma inspira oamenii care stiu sa zambeasca frumos – acel zambet care devine molipsitor si pe care ai vrea sa-l pastrezi mai mult timp pe buze. Ma inspira rasaritul unei dimineti de primavara, vara, toamna si iarna. Ma inspira picaturile de ploaie de pe petalele unei flori si iarba verde, verde din gradina de la tara, apoi natura, pomii infloriti, campul de floarea-soarelui, de grau si un camp plin cu maci rosii, cantecul pasarilor si sunetul apei, marea, valurile si inaltimea. Ma inspira copilaria, jocul, cuvintele si cartile. Dar dintre toate acestea cel mai mult ma inspira frumosul, linistea interioara, viata traita frumos si orice evadare intr-o lume noua.

O poveste cu inimi

Cel mai bun cappuccino l-am baut…la mine acasa, la tara. Nu e departe si nici aproape, dar mereu in sufletul meu insetat de liniste si culoare.

Mi-am dorit sa il savurez intr-o dimineata calda de noiembrie, pe terasa de acasa. Ei bine, m-am bucurat de el asa cum mi-am dorit. Am prins in suflet o sambata cu soare si am avut alaturi oameni cu care puteam imparti zambete simple. Am conturat inimi in fiecare ceasca, ca sa nu uit ce inseamna iubirea si joaca. Am vrut doar sa uit ce inseamna durerile vechi, foarte vechi si de singuratate.

Sunt un om care iubeste lumea pentru ca stie sa o priveasca. Mai sunt o visatoare care recunoaste realitatea. Iubesc zilele in care reusesc sa ma detasez de viata cotidiana si imi permit sa plec, sa alunec in interiorul meu si sa apoi sa scriu despre ce am vazut.

Toate se sfarsesc atunci cand le permitem noi sa se sfarseasca si toate incep atunci cand le este timpul.

Parfum de vara

Trezitul de dimineata imi da o stare de bine si optimism. Cand sunt la casa de la tara, imi este aproape imposibil sa lenevesc in pat pana tarziu pentru ca am senazatia ca pierd cel mai frumos moment al zilei – rasaritul si parfumul diminetii. Libertate inseamna sa te plimbi intr-un lan de grau plin cu maci la 5.30, cand se arata primele raze de soare si pamantul incepe sa se incalzeasca, cand dorintele iti invaluie sufletul si ochii pot privi la infinit.

Franturi din viata la tara.

Am patruns in lumea linistita si frumoasa pe care ne-o ofera natura si viata traita intr-un ritm simplu. Imaginile descriu o zi din viata de la tara, care incepe dimineata devreme si se termina tarziu in noapte. E viata veche si totodata noua pe care o privim in mod individual si ii dam o semnificatie aparte prin trairile pe care le avem. E curgerea lenta a timpului intr-un sat care  se afla la doar 1 km distanta de Dunarea Veche, un sat de lipoveni.

Frumusetea  cruda te intampina imediat  ce cobori in gradina din spatele casei si te cuprinde instantaneu dorinta de a simti iarba verde si roua diminetii sub picioare.

Oamenii de aici pastreaza acea simplitate care ii diferentiaza de restul si au intelepciunea vietii. Ti-e drag sa asculti povestile pe care le torc la lumina soarelui.

E un spatiu in care e o libertate pe care ti-o permiti. Un loc in care nimeni nu se grabeste, ci doar un loc in care toti isi traiesc timpul pentru ca acesta are rabdare cu ei. Niciun zgomot nepoftit nu perturba linistea de acasa si declar ferm ca e cel mai potrivit loc unde poti asculta tacerea. Totul este atat de real incat te sperie, dar nu vrei nici in ruptul capului sa te desparti de acele meleaguri.

Revenind in oras, am simtit ca revin intr-o lume care parca nu-mi mai apartine si ma debusoleaza. Cu toate acestea, atmosfera de acasa mi-a umplut sufletul cu bucurie si a strans in mine energia cu care sa imi continui drumul.

Lumina, un aparat foto si o poveste in imagini

Si se facu lumina! Era o dimineata linistita care prevestea o zi cu cer albastru si parfum, asa cum mi-am dorit cu cateva zile in urma. O dimineata ce aducea, pe langa lumina, speranta si tacere. O tacere care imi vorbea in soapta. O lectie de imaginatie la inceput de zi cand gandurile inca sedeau asezate ordonat in lumea lor iar eu profitam de florile care imi pastrau, in camera alba, parfumul cu amintiri de acasa.

Nu am alergat, nu am cautat, nu am pierdut nimic, ci doar am trait ce mi-a fost dat sa traiesc, iar ziua toata mi-a fost o bucurie si o regasire a prezentului.

Lucrurile si imaginile simple ne ating privirile fara cel mai mic efort si ne arata ca frumosul e aproape de noi, doar ca nu de fiecare data avem dispozitie sa il vedem…e ca o evadare de sub poverile ce se incapataneaza sa apese pe umerii obositi.

Eu mai uit sa ridic ochii spre cer ca sa vad ca de acolo coboara nadejdea, iubirea si linistea cu care sufletul meu se hraneste in fiecare secunda.

Inainte de a se incheia ziua mi-am potrivit ceasul sa bata cu fiecare batere de inima, ca sa imi spuna ca sunt un om viu.

Ganduri de dimineata.

Diminetile mele sunt magice si linistite in acelasi timp. Imi ofera darul de a vedea cum se joaca lumina din camera cu ochii mei somnorosi, trezindu-mi constiinta. In momentul acela nu mai exista teama sau nedumerire, e doar bucuria ca sunt mai aproape de adevar. Mintea leaga cuvinte tacute pe care le imprastie prin camera alba ca sa le aud doar eu. Lenes imi plimb un deget in formele inchipuite si descopar drumuri vechi in palma tanara unde indicatoarele sunt incrucisate in ultima vreme. Incerc sa imi aduc aminte despre cine m-a invatat cum sa imi scriu propria poveste. Candva voi reusi sa fac cutreier toate locurile pe care acum doar le proiectez mintal si le vizitez cu gandul, si imi mai doresc ca toate acele locuri sa lase semne in sufletul meu.

Pretuiesc diminetile asa cum pretuiesc prietenii buni pe care i-am intalnit pe peronul vietii.

Privirea mi se indreapta spre fereastra care face legatura intre lumea de aproape si cea de departe. In dimineata de azi a fost soare, un soare insistent care se incapatana sa patrunda in incapere ingnorand perdeaua de matase. Nu regasesc nici un chip cald in jur care sa imi zambeasca si pentru asta buzele mele schiteaza singure un zambet care vine din interiorul meu. Soptesc o rugaciune care sa ma apropie de acel lucru sfant pe care il mai pierd din cand in cand din cauza neputintei si a mandriei mele. Vreau sa lipesc de mine tot ce este bun, ca un copil din care izvoraste sinceritatea si care crede tot ce i se spune pentru ca asa intelege el lumea – ca o suma de energii bune.

Acum respir bucurie!