Dor de Ecomarathon si Moieciu de Sus. Povesti de pe traseul de alergare

Nu, nu am rezistat sa raman acasa in acea sambata, nu m-au lasat mintea si corpul. Stiau ce ii asteapta daca ajung la cea mai frumoasa competitie de alergare montana din Romania. Asa este pentru mine, pentru ceilalti poate sunt altele mai presus de aceasta.

Cand muntii te cheama, trebuie sa pleci. 

E ceva in fiecare din nou care cere o atentie deosebita, acea parte care trebuie alimentata cu frumos, bine, prietenie, bucurie, natura, zambete, implinire, placere pura, iar daca ajungi la EcoMarathon le gasesti pe toate acestea. Povestile de pe traseu din titlu sunt de fapt peisajele pe care le-am sorbit din priviri si pe care am incercat sa imprim pe retina si in suflet si in minte cat pentru tot anul si pana la urmatoarea intalnire cu ele. Mi-e drag, ce sa fac… 🙂

Sounion, o poveste cu mult albastru

Oh, ador acest albastru aproape perfect! 🙂 Scriind acest post parca retraiesc fiecare moment din vacanta. Abia dupa ce te reintorci la cotidian iti dai seama de frumusetea locului in care ai fost. Acolo poti sa privesti, sa te minunezi si sa incerci sa inregistrezi mintal fiecare imagine care te ”cucereste”. Aici doar iti aduci aminte de ce ai vazut si ai simtit.

La  Sounio, marea e superba si foarte albastra. Chiar daca e la o distanta de 70 km de Atena, e o destinatie pe care nu trebuie sa o ratezi daca te aventurezi prin Grecia continentala. Imaginea este una spectaculoasa si locul are ceva magic (sau cel putin asa l-am perceput eu) care nu te lasa sa il parasesti asa repede. Drumul pana la destinatie este si el fermecator. Soseaua este serpuita si inalta, in partea stanga sunt muntii, iar in dreapta e marea. La un moment dat ai impresia ca daca autocarul face o micare gresita, te poti trezi in mare. 😛 Glumesc! Oricum, fiind o fire aventurosa, ma las impresionata de orice implica risc. 🙂

Eu va doresc sa ajungeti acolo si sa traiti tot ce este frumos!

O poveste cu inimi

Cel mai bun cappuccino l-am baut…la mine acasa, la tara. Nu e departe si nici aproape, dar mereu in sufletul meu insetat de liniste si culoare.

Mi-am dorit sa il savurez intr-o dimineata calda de noiembrie, pe terasa de acasa. Ei bine, m-am bucurat de el asa cum mi-am dorit. Am prins in suflet o sambata cu soare si am avut alaturi oameni cu care puteam imparti zambete simple. Am conturat inimi in fiecare ceasca, ca sa nu uit ce inseamna iubirea si joaca. Am vrut doar sa uit ce inseamna durerile vechi, foarte vechi si de singuratate.

Sunt un om care iubeste lumea pentru ca stie sa o priveasca. Mai sunt o visatoare care recunoaste realitatea. Iubesc zilele in care reusesc sa ma detasez de viata cotidiana si imi permit sa plec, sa alunec in interiorul meu si sa apoi sa scriu despre ce am vazut.

Toate se sfarsesc atunci cand le permitem noi sa se sfarseasca si toate incep atunci cand le este timpul.

Valuri de culoare

Am mai spus-o si ma repet: Dobrogea este un taram de poveste. Desi am trait ani buni aproape de Muntii Macinului, inca nu am reusit sa urc macar un deal de acolo. Eh, dar imi zic ca am timp sa o fac si pe asta. 🙂 Iubesc muntele si locurile salbatice pentru ca sunt un om care traieste frumos si se bucura de tot ce ne daruieste natura.

Drumul spre Tulcea este plin de culoare si asta pentru ca e sezonul florii soarelui si al lanurilor de grau galbene. Peisajul este superb si greu de trecut cu vederea. Campul deschis creeaza un sentiment de libertate si nemarginire.

Lumina, un aparat foto si o poveste in imagini

Si se facu lumina! Era o dimineata linistita care prevestea o zi cu cer albastru si parfum, asa cum mi-am dorit cu cateva zile in urma. O dimineata ce aducea, pe langa lumina, speranta si tacere. O tacere care imi vorbea in soapta. O lectie de imaginatie la inceput de zi cand gandurile inca sedeau asezate ordonat in lumea lor iar eu profitam de florile care imi pastrau, in camera alba, parfumul cu amintiri de acasa.

Nu am alergat, nu am cautat, nu am pierdut nimic, ci doar am trait ce mi-a fost dat sa traiesc, iar ziua toata mi-a fost o bucurie si o regasire a prezentului.

Lucrurile si imaginile simple ne ating privirile fara cel mai mic efort si ne arata ca frumosul e aproape de noi, doar ca nu de fiecare data avem dispozitie sa il vedem…e ca o evadare de sub poverile ce se incapataneaza sa apese pe umerii obositi.

Eu mai uit sa ridic ochii spre cer ca sa vad ca de acolo coboara nadejdea, iubirea si linistea cu care sufletul meu se hraneste in fiecare secunda.

Inainte de a se incheia ziua mi-am potrivit ceasul sa bata cu fiecare batere de inima, ca sa imi spuna ca sunt un om viu.

Nu e pentru cine se pregateste, ci pentru cine se nimereste.

Bine, voi ati putea spune ca este o vorba veche. Eu va spun ca am aflat-o de curand pentru ca am fost intr-o situatie in care s-a potrivit perfect. Si nu, nu am fost persoana care s-a nimerit, ci am interpretat rolul real al celei care s-a pregatit. Ne doare si suntem dezamagiti cand ceea ce ne dorim nu se finalizeaza asa cum ne asteptam. Ne pregatim, ne agitam si cladim planuri ca, la final, sa ne dam seama ca povestea pe care o scriam in aceasta perioada se potriveste altcuiva.

Am investit pasiune, rabdare, seri de bucurie si munca, am sperat in tot acest timp ca rezultatul va fi unul incununat cu succes. Stiti, s-a intamplat ca tot efortul depus si toata energia centrata in realizarea visului sa isi gaseasca un final fericit, doar ca evenimentele exterioare patrund atat de tare in schema creionata si sterg urmele minei incat, la final, suntem pusi in fata renuntarii…e un moment la care, cu siguranta, nimeni nu ar vrea sa ajunga.

Nu ii lasati pe ceilalti sa va opreasca din a va dezvolta, nu va inchideti in lumea care va dezorienteaza si nu cedati la orice mic esec. Dimpotriva, gasiti-va energia de a merge mai departe si investiti in voi…aceasta e o motivatie foarte puternica de a construi un munte de cunostinte si de a evolua. Vom intalni si oameni care ne vor bloca in cresterea noastra sau vom ajunge sa ne simtim mediocri datorita indiferentei celor din jur. Doar pastrandu-ne mintea limpede o sa ne putem continua drumul.

Mereu lipseste ceva, mereu suntem in cautare. Este firesc acest lucru iar eu, probabil ca, nu o sa ma opresc niciodata din cautari.

Desi introducerea a fost scrisa cumva intr-o nota negativa, incheierea o fac adoptand o atitudine pozitiva si spunand ca  am invatat un lucru foarte important din aceasta lectie si anume: ‘Nimic nu este intamplator!’ 🙂

Orice drum are o destinatie finala.

Calatoriile de care m-am bucurat in ultima perioada mi-au umplut sufletul cu liniste, sunete frumoase si imagini de neuitat. Am fost mai aproape de natura, de ceea ce inseamna viata adevarata si am trait sentimente de implinire. Am coborat in mine pentru a ma cunoaste si a afla incotro sa merg, am gasit ca iubirea este in mine dar nu i-am dat sansa sa se descopere mai devreme, mi-am intrebat inima ce ar vrea sa ii daruiesc si…am primit raspunsuri de la cine trebuia.

Gara rece m-a intampinat cu un rasarit de soare cald si un cer colorat intr-o zi de sfarsit de decembrie.

Pentru cateva zile am iesit din aria mea de confort si am trait o experienta pentru care imi gasesc cu greu cuvintele. Unele simtiri nu se pot descrie pentru ca ele trebuie traite. Lumea in care ne invartim este efemera, ne deruteaza si ne impune sa o acceptam intr-un mod aproape insesizabil. Un drum lung se asterne pana la destinatie si depinde doar de noi sa renuntam la omul vechi ca sa ne regasim intr-unul nou.

In mijlocul naturii si al imensitatii te simti mai aproape de creatorul lumii si de adevar. Avem nevoie doar de  credinta si nadejde si atunci multe lucruri bune vor veni la noi.

Va doresc sa traiti cat mai multe povesti frumoase pentru ca o poveste trebuie mai intai traita pentru a putea fi scrisa.

Mi-e dor si mie.

Deseori am cautat sa fiu o persoana puternica iar sensibilitatea din mine o lasam in spatele usii, ca sa nu ma arat vulnerabila. Odata cu trecerea timpului am ajuns sa traiesc multe momente care m-au intepat in locurile in care ma doare cel mai tare. Vremurile de atunci sunt basme vechi pe care nu le mai spun de mult. Eu cred in inceputuri si pe cat de natural ma comport, pe atat de ciudata ma vad cei cu care intru in contact si mi-e dor sa ma cunosc pe mine.

Mi-e dor sa imi spuna cineva o poveste de demult.

Mi-e dor de un Craciun acasa, impreuna cu familia si de mirosul cozonacilor abia scosi din cuptor.

Mi-e dor de toate visele care au ramas in urma si de cele ce urmeaza sa se implineasca.

Mi-e dor sa ma pierd in amintiri care ma fac sa zambesc.

Mi-e dor de oamenii pe care nu o sa-i mai vad niciodata. Mi-e dor de toate…

Pentru o clipa o sa imi cobor gandurile  in amintirile inchise in sertarul timpului si o sa le readuc la viata. Eu am aflat ca ”trebuie sa ne cunoastem sufletele, ca sa stim ce ne e de folos.” (Siluan)