Povestea primului meu duatlon. Campionatul National de Duatlon 2016

Cum am terminat eu primul duatlon sau mai degraba ce inseamna sa ai vointa si sa treci la urmatorul nivel…

Pentru mine, Campionatul National de Duatlon a fost o cursa frumoasa, pe care am trait-o din plin. Chiar m-am bucurat de fiecare kilometru pe care l-am parcurs in alergare si pe bicicleta si per total sunt multumita de cum au decurs lucrurile.

Din pacate, sunt genul de om care la final zice ca se putea mai bine, dar pentru ca a fost prima cursa de acest gen, nu am tras de mine, ci am privit totul mai mult ca o intrecere cu mine insumi. Nu zic ca nu mi-ar fi placut sa ma vad pe podium, insa toate vin la timpul lor.

Gandul de a face un duatlon era mai vechi, dar cu vreo trei saptamani inainte de competitie a inceput sa fie tot mai prezent si decizia de a participa am luat-o relativ rapid. I-am spus colegului meu, Vlad Stoica, ca vreau sa ma inscriu la campionat si am nevoie de ajutorul lui pentru a-mi face un program de antrenament personalizat. In 5 minute aveam deja planul pe hartie si in seara acelei zile am si iesit la prima alergare. Pe aceasta cale ii multumesc pentru sfaturile pretioase pe care mi le-a dat si pentru ca m-a sustinut in tot acest demers.

Timp de doua saptamani m-am tinut de program in proportie de 80%, iar in saptamana competitiei vremea nu a fost deloc prietenoasa si mi-a dat o buna parte din plan peste cap, dar asta nu m-a demotivat. Ba chiar m-am odihnit si m-am simtit super energica in ziua cea mare.

In aceasta perioada mi-am dat seama cat de important este antrenamentul facut corect si de valoarea acestuia. Cu fiecare alergare pe care o faceam ma simiteam mai sigura pe mine si imi dadeam seama ca POT. Alergam de drag si fara prea mare efort pentru ca mintea si corpul lucrau impreuna si se ascultau. Ieseam mai mult seara pentru ca dimineata nu prea ma simt confortabil sa alerg, dar in timpul liber mai incercam sa parcurg kilometri si dupa-amiaza sau pana in pranz.

Am trait luna martie mai placut ca niciodata – in miscare, voie buna si am simit cu adevarat primavara. E pur si simplu minunat sa alergi pe langa pomi infloriti, sa vezi cum e totul verde in jur si cata viata e langa tine, sa gandesti pozitiv si sa simti ca traiesti frumos!

Cu o zi inainte si chiar in ziua concursului ma cuprindeau emotiile, dar au fost unele super constructive. Cu entuziasm m-am asezat la start. Am alergat in ritmul meu pentru ca nu vroiam sa ma obosesc prea tare din prima si apoi sa imi fie greu sa respir si sa continui – ulterior am realizat ca nu era un efort nespus de mare sa alerg mai tare. Daca m-as fi organizat mai bine poate scoteam un timp mai bun aici. Dupa ce am ajuns in tranzitie am ramas un pic suprinsa de faptul ca multe dintre participantele care m-au intrecut la alergare erau inca in tranzit. Mi-am luat bicicleta si am pornit cat de repede am putut.

Mie nu imi place vantul, clar. De el m-am temut si de el am dat. La bicicleta nu am fost deloc prieteni. Ma uitam la roata si mi se parea ca mergeam relativ repede, dar cand ridicam privirea sa vad ce e in fata ma cuprindea o neputinta pentru ca aveam impresia ca stau pe loc.

Fain a fost cand m-am dat jos de pe bicicleta pentru ultima tura de alergare si nu mai stiam unde imi sunt picioarele…la un moment dat eram aproape sigura ca o sa cad, dar usor usor am inceput sa imi revin si am pornit pe traseu. Abia pe la jumatatea distantei mi-am intrat in ritm, dar era prea tarziu pentru ca se vedea deja si finish-ul. Alaturi de a mine a alergat si Sorin care a fost un sprijin moral enorm. La final am si sprintat un pic, tot datorita lui.

Multumesc tuturor celor care m-au incurajat in timpul cursei – si au fost ceva oameni frumosi pentru ca ii tot auzeam de pe margine cum strigau „Hai, Claudia!”, Bravo, Claudia!”, „Mai ai putin!”, dar si celor care nu au fost prezenti si despre care stiu sigur erau cu gandul la mine. Nu stiu pe ce loc am terminat pentru ca la ora la care scriu impresiile rezultatele nu au fost afisate inca 😀

Later edit: rezultatele arata ca sunt pe locul 18 la open feminin din 44 de fete, iar la categoria mea de varsta, respectiv 30-34 ani, sunt a cincea dintr-un total de 13 fete.

Aceasta a fost povestea primului meu duatlon. Sper sa am ocazia sa v-o spun si pe cea de a doua 😉

Mentiuni:

• Multumesc sotului meu ca a fost alaturi de mine la primul duatlon si m-a surprins in timpul probei de bicicleta
• Poza de la alergare tot de el e facuta
• Moment total neasteptat: mi-a cazut lantul, dar sub adrenalina concursului am reusit sa il pun repede la loc

Cum am cucerit un munte. The Mountain Assault

Imi este mai usor sa povestesc despre aventura The Mountain Assault dupa 2 saptamani si un pic de la cursa decat daca as face-o la o zi, doua sau trei de la terminarea ei. Spun asta pentru ca imediat ce am incheiat cu bine urcarea pana la cota 2000 de la Sinaia, destinatia finala, am trait mai multe stari deodata. Un amestec de bucurie, implinire, teama a navalit peste mine si cu greu m-am putut stapani. Despre ce o fi fost in mintea mea de m-am pornit la un asa traseu nu am realizat nici pana azi, dar cert este faptul ca m-a cucerit la nebunie o astfel de experienta.

Linistea din munti si momentele in care esti tu cu tine acolo, sus, sunt de-a dreptul mirifice. E o arta nu doar sa calatoresti, ci sa cuceresti chiar si un munte! Sa simti durerea si multumirea in acelasi timp intrece orice limita. Calatoria asta a fost si un test, unul mare pe care l-am trecut cu bine. In ultimele minute, cu vreo 200 de metri inainte de finish, eram pe punctul de a ceda. Insa inima imi spunea sa merg mai departe, chiar daca corpul era deja peste masura de epuizat. Am ajuns la Cabana Miorita aproape inghetata si tremurand, fara sa pot vorbi macar. Nu stiu daca a fost de emotie sau de la aerul rece care mi-a dat batai de cap spre final. Va recomand sa va aventurati in asa ceva doar daca sunteti bine echipati si cat de cat antrenati. Sa nu faceti cum am facut eu! Pare usor pentru cei obisnuiti cu astfel de curse si pentru cei care parcurg des trasee montane, insa pentru cei mai putini pregatiti e o mare realizare sa ajunga in varf 🙂

Nu aveam planuita o astfel de urcare pe munte la ceas de seara. Ii spun urcare si nu alergare pentru ca in proportie de 85% din traseu am mers/urcat si abia un procent de 15% a fost alergare. Totul a venit asa, pe neasteptate, si nu am putut refuza o astfel de provocare, mai ales cand vorbim de urcat pe munte si mai ales ca era prima data cand puteam sa ating cota 2000. Initial am zis sa ii sustin pe colegii care participa si sa merg cu ei pe traseu, dar pana la urma m-am gasit la start alaturi de alti 100 de participanti.

De la inceput ne-am stabilit ritmul, ca sa ne fie usor ulterior cand trebuia sa urcam foarte mult. Nu a fost nimic fortat, nu ne-am impus sa ajungem intr-un timp anume, ci doar am profitat din plin de atmosfera si de unicitatea momentului. Inainte de start ne-am asigurat ca avem frontale, haine de schimb, apa si rabdare 🙂 Dar am omis si multe elemente din pachet. Eu. Cum ar fi o pereche de pantofi sport cu crampoane sau macar „lanturi” de zapada. Eram incaltata cu Asics potrivite pentru un trail run, in nici un caz pentru urcare pe partia alunecoasa de la Sinaia. Bineinteles ca alunecam foarte tare si asta ma incetinea. Au fost momente cand ma duceam efectiv la vale si intram in panica.

Privelistea din jur superba, atmosfera calma si o liniste in suflet placuta. Parca imi venea greu sa ma dezlipesc de peisajul ca ma inconjura. Am ajuns pana la cota 1400 fericiti. Aici am baut cel mai bun ceai posibil, ne-am tras sufletul, am aflat ca suntem ultimii pe traseu si am pornit spre 2000. Mai era putin pana acolo, insa drumul incepea sa devina din ce in ce mai greu, mai ales ca incepuse si un vant taios. Ma tot opream si ma uitam in spate, sa mai admir pentru cateva secunde frumusetea pe care o lasam in spate. Pe la cota 1700 intalneam participanti care coborau deja, iar eu mai aveam de infruntat drum lung pana la final. Cu frontala luminand, urcam incet si savuram fiecare pas. Degeaba vedeam cabana, era inca departe. O cotitura si apoi inca una si o treia, dar iata finish-ul cel asteptat. Coborarea a fost usoara, cu alunecari, intuneric si cu povesti despre aventura tocmai incheiata.

Timpul obtinut? 2:27:08, cu 3 minute inainte de timpul limita impus de organizatori. Locul 10 din 10 la categoria feminin open. Multumita? Mai mult decat foarte avand in vedere ca sunt la prima expeditie de acest gen 🙂 Daca as mai face asta? Da, doar sa fiu mai antrenata si pregatita mental. Felicitari tuturor celor care au avut curajul sa cucereasca un munte!

Triathlon Challenge Mamaia, 2 experiente ce trebuie povestite

Imi place sportul, dintotdeauna mi-a placut, dar probabil ca am fost prea lenesa sa il exploatez si sa il apreciez la adevarata lui valoare, pana cand…s-a agatat de mine pasiunea pentru el si de acum incolo nu mai vreau sa ii dau drumul. E asa, ceva care iti intra in suflet, in minte, iti zdruncina tot corpul si apoi ramane acolo, vesnic. Un „da”, de atata a fost nevoie sa accept doua mari provocari in viata mea personala si profesionala si despre care sa imi dau seama mai tarziu ca aveau sa fie unele dintre cele mai bune alegeri. Vorbesc atat de prima mea participare la Triathlon Challenge Mamaia, in 2011, dar si despre propunerea venita de la Bogdan Antohe, colegul de smartatletic, de a face parte din familia (echipa) smartatletic.

Uneori, cautam acel moment oportun ca sa facem schimbari in viata, dar el se intampla atunci ne asteptam mai putin sau cand suntem pregatiti sa il primim. Eu mi-am dorit, am vrut sa intru in acesta lume frumoasa a sportului, a miscarii, a vietii. Pana la urma despre asta e vorba: prin sport simti ca traiesti, simti ca iti poti depasi limitele, te intreci pe tine si ajungi fericit la linia de finish.

Alergarea este cea care ma tine treaza mereu, pur si simplu iubesc sa alerg! De aceea si proba pe care am ales-o atunci, in 2011 a fost alergarea. Aveam emotii, avea temeri si ma agitam ca un copil, dar totul a fost constructiv. Am terminat cei 5 km de la proba sprint, am trecut poarta de finish cu zambetul pe buze si mi-am imbratisat colegele de echipa din toata inima, ca atunci cand iti imbratisezi parintii dupa ce nu i-ai vazut un an intreg.

Am povestit mult despre experienta participarii la Triathlon Challenge, cu prietenii, cu surorile, chiar si cu cei mai putin cunoscuti mie. De atunci am inceput sa promovez beneficiile unei vieti sportive s continui sa o fac si acum. Imi aduc aminte cate intrebari i-am pus lui Bogdan inainte sa se dea startul si cum mi-a raspuns la toate, fara pic de ezitare, iar eu imi ziceam in sinea mea ca nu as fi putut retine atatea detalii. Dar…am ajuns de partea cealalta, in cea de oganizator Triathlon Challenge Mamaia 2013 si pot sa spun, ca si Vlad Stoica, ca este un vis devenit realitate. Multa munca in spate, daruire, agitatie, energie, deadline-uri, schimbari neprevazute, dar satisfactia la final de eveniment…de nepretuit. A fost asa cum ne-am dorit sa fie: spectacol in aer liber, competitivitate, relaxare…suprinzator!

Cand esti participant, savurezi din toate incheieturile cursa, cand esti organizator te implici trup si suflet pentru ca evenimentul sa se desfasoare asa cum a fost pus pe hartie. Sunt mandra ca am fost parte din cea de a V-a editie a celui mai mare concurs de triatlon din Europa de Est, sunt mandra ca impart acelasi birou cu o echipa minunata, prietenoasa si profesionista, de la care invat in fiecare zi si nu in ultimul rand simt cu adevarat ca acesta este drumul profesional pe care vreau sa il strabat.

Am urcat pe scena, dar nu ca sa primesc un premiu, ci de data aceasta ca sa dau premii. E poate unul dintre cele mai frumoase momente. Pe chipul celor care urca pe podium se citeste multumire, satisfactie, destindere, apreciere. Si nimic nu se termina aici pentru ca provocarea continua, atat pentru participanti, cat si pentru organizatori. Pentru mine, anul acesta este unul dintre cei mai buni pentru ca il traiesc cu intensitate, il savurez din plin si culeg tot ceea ce ma ajuta sa devin un om mai bun, alaturi de oameni buni – cei din echipa smartatletic.