Minunile din Parcul National Muntii Macinului, Dobrogea: traseul spre Culmea Pricopanului

Cum arata? Suuuperb! 🙂 Si ce daca se termina deja iulie! Nu puteam sa nu scriu despre cum este iunie in Muntii Macinului 🙂 Am pregatit o sesiune lunga de poze pentru ca pur si simplu sunt imagini ce nu trebuie pastrate in sertar.

Despre prima calatorie prin Muntii Macinului am povestit in octombrie 2015 cand am urcat pana pe Varful Tutuiatu si cand peisajul tomnatic este diferit fata de cum e vara in acesti „mini-munti”, dar la fel de incantator. Dorinta de a descoperi inca o particica din ei a venit dupa alergarea din luna mai cand am participat la Maraton Muntii Macin si mi-am promis ca o sa ma plimb si vara pe aici.

Am plecat pe la 11.00 de acasa (din Carcaliu) – relativ tarziu pentru ca soarele era deja sus si cam calduros, dar se mai intrezareau cativa nori cu speranta pe cer, insa am ajuns repede pentru ca eram la doar 7km distanta de locul din care pornea traseul. Aveam idee unde trebuie sa ajungem, insa nu cu exactitate si atunci am zis ca mai bine ar fi sa consultam o harta online. Si asa am dat de Blogul de calatorii care ne-a indrumat perfect. Am pornit si noi in sens invers acelor de ceasornic, doar ca la un moment dat am deviat de la traseu si am luat-o pe alta parte. Stiam ca ceva este in neregula, dar nici ca ne-am ingrijorat si am urmat drumul care se arata in fata noastra.

Masina am lasat-o tot in intersectia unde se afla stalpul ce indica directia si am purces cu voie buna la drum 🙂 30 de minute aveam sa mergem pana punctul de unde incepe traseul in mod oficial. In final a fost un traseu de aproximativ 4 ore, cu tot cu pauza si destul de multe opriri pentru…poze si admirat peisajul, desigur!

Multumita peste masura ca am ajuns aici 🙂 , incep sa pun camera foto la treaba. Trebuie sa spun ca am plecat  de aici cu mica dezamagire ca nu am intalnit nicio broasca testoasa pe traseu, ci doar un iepure foarte rapid. Poate data viitoare o sa vad si caprioare si macar o broasca de Dobrogea 😀

Dupa panourile turistice incepe adevarata aventura si se arata minunatia acestor munti batrani. Un drum plin cu flori, culoare si liniste. La scurt timp intram intr-o vale cu un mic rau, dar plina de fluturi. De mult nu mai vazusem asa multi intr-un singur loc. Nu stiu daca se cheama Valea Fluturilor sau asa am numit-o pentru mine 🙂 Dupa vale incepem sa tot urcam si sa privim cu nesat minunea din jurul nostru.

Nu am regretat deloc ca am deviat de la traseul initial. Ne-am bucurat si mai mult de privelistea de pe drum. Am avut parte de multe urcari si coborari, dar ce mai conta! Noi eram acolo, pe munte, si traiam momentul. Zambeam la fiecare pas pe care il faceam si cuprindeam cu privirea cat de mult puteam peisajul ademenitor.

A fost o alegere excelenta sa mergem in ziua aceea la colindat in Parcul National Muntii Macinului. Am prins un cer de un albastru perfect, iar norii pufosi de vara intregeau spectacolul naturii. Muntii acestia sunt o comoara a Dobrogei! Desi arata greoi de la distanta si un loc parca uitat un pic de lume, este atat de plin de viata!

Sa nu ii priviti doar din departare, asa cum am facut eu mult timp, ci mergeti mai aproape de ei, descoperiti-le frumusetea!

De sus de vedeau cariera, lanurile de floarea soarelui si Macinul

Un punct superb de belvedere! Pentru o clipa poti opri timpul doar pentru tine.

In departere se vede Greci, locul de unde porneste traseul spre Varful Tutuiatu.

Un munte de flori 🙂

Cum am cucerit un munte. The Mountain Assault

Imi este mai usor sa povestesc despre aventura The Mountain Assault dupa 2 saptamani si un pic de la cursa decat daca as face-o la o zi, doua sau trei de la terminarea ei. Spun asta pentru ca imediat ce am incheiat cu bine urcarea pana la cota 2000 de la Sinaia, destinatia finala, am trait mai multe stari deodata. Un amestec de bucurie, implinire, teama a navalit peste mine si cu greu m-am putut stapani. Despre ce o fi fost in mintea mea de m-am pornit la un asa traseu nu am realizat nici pana azi, dar cert este faptul ca m-a cucerit la nebunie o astfel de experienta.

Linistea din munti si momentele in care esti tu cu tine acolo, sus, sunt de-a dreptul mirifice. E o arta nu doar sa calatoresti, ci sa cuceresti chiar si un munte! Sa simti durerea si multumirea in acelasi timp intrece orice limita. Calatoria asta a fost si un test, unul mare pe care l-am trecut cu bine. In ultimele minute, cu vreo 200 de metri inainte de finish, eram pe punctul de a ceda. Insa inima imi spunea sa merg mai departe, chiar daca corpul era deja peste masura de epuizat. Am ajuns la Cabana Miorita aproape inghetata si tremurand, fara sa pot vorbi macar. Nu stiu daca a fost de emotie sau de la aerul rece care mi-a dat batai de cap spre final. Va recomand sa va aventurati in asa ceva doar daca sunteti bine echipati si cat de cat antrenati. Sa nu faceti cum am facut eu! Pare usor pentru cei obisnuiti cu astfel de curse si pentru cei care parcurg des trasee montane, insa pentru cei mai putini pregatiti e o mare realizare sa ajunga in varf 🙂

Nu aveam planuita o astfel de urcare pe munte la ceas de seara. Ii spun urcare si nu alergare pentru ca in proportie de 85% din traseu am mers/urcat si abia un procent de 15% a fost alergare. Totul a venit asa, pe neasteptate, si nu am putut refuza o astfel de provocare, mai ales cand vorbim de urcat pe munte si mai ales ca era prima data cand puteam sa ating cota 2000. Initial am zis sa ii sustin pe colegii care participa si sa merg cu ei pe traseu, dar pana la urma m-am gasit la start alaturi de alti 100 de participanti.

De la inceput ne-am stabilit ritmul, ca sa ne fie usor ulterior cand trebuia sa urcam foarte mult. Nu a fost nimic fortat, nu ne-am impus sa ajungem intr-un timp anume, ci doar am profitat din plin de atmosfera si de unicitatea momentului. Inainte de start ne-am asigurat ca avem frontale, haine de schimb, apa si rabdare 🙂 Dar am omis si multe elemente din pachet. Eu. Cum ar fi o pereche de pantofi sport cu crampoane sau macar „lanturi” de zapada. Eram incaltata cu Asics potrivite pentru un trail run, in nici un caz pentru urcare pe partia alunecoasa de la Sinaia. Bineinteles ca alunecam foarte tare si asta ma incetinea. Au fost momente cand ma duceam efectiv la vale si intram in panica.

Privelistea din jur superba, atmosfera calma si o liniste in suflet placuta. Parca imi venea greu sa ma dezlipesc de peisajul ca ma inconjura. Am ajuns pana la cota 1400 fericiti. Aici am baut cel mai bun ceai posibil, ne-am tras sufletul, am aflat ca suntem ultimii pe traseu si am pornit spre 2000. Mai era putin pana acolo, insa drumul incepea sa devina din ce in ce mai greu, mai ales ca incepuse si un vant taios. Ma tot opream si ma uitam in spate, sa mai admir pentru cateva secunde frumusetea pe care o lasam in spate. Pe la cota 1700 intalneam participanti care coborau deja, iar eu mai aveam de infruntat drum lung pana la final. Cu frontala luminand, urcam incet si savuram fiecare pas. Degeaba vedeam cabana, era inca departe. O cotitura si apoi inca una si o treia, dar iata finish-ul cel asteptat. Coborarea a fost usoara, cu alunecari, intuneric si cu povesti despre aventura tocmai incheiata.

Timpul obtinut? 2:27:08, cu 3 minute inainte de timpul limita impus de organizatori. Locul 10 din 10 la categoria feminin open. Multumita? Mai mult decat foarte avand in vedere ca sunt la prima expeditie de acest gen 🙂 Daca as mai face asta? Da, doar sa fiu mai antrenata si pregatita mental. Felicitari tuturor celor care au avut curajul sa cucereasca un munte!

Cum sa evadezi in weekend la Pasarea. Cu bicicleta. Ba nu, la Cernica.

Sau, pur si simplu, doar sa evedezi din Bucuresti. O vara intreaga nu am iesit la o plimbare cu bicicleta, dar nici acum, in toamna, nu am renuntat la ideea de a face o excursie pe drumurile din jurul orasului prafuit. Era o dorinta pe care trebuia sa mi-o indeplinesc.

De fapt, vreau sa cred ca este inceputul unei frumoase prietenii cu MTB-ul 🙂 Deja ma gandesc serios la prima mea participare la un concurs de mountainbike anul viitor. Asa de mult mi-a placut aventura pe care am trait-o weekendul trecut…singura! Da, singura pe bicicleta pe drum national si prin padurea de la Cernica.

Pe scurt: Cum a fost o zi de toamna superba, am furat o bicicleta (colegii stiu de unde 😀 ) si am plecat spre Pasarea, numai ca am ajuns la Cernica. Cautam off-road, insa am mers mai mult pe sosea. Putinul out off the road a fost minunat!

Pe lung: Am bifat prima mea experienta biciclista in afara Bucurestiului. Aproape 17km dus si la fel la intors. Asta inseamna 34 de kilometri. Un record, nu alta!

O sosea lunga se desfasura inaintea mea, aproape interminabila sau asa mi s-a parut mie pentru ca o parcurgeam pentru prima data pe bicicleta. Am plecat de undeva de la Victoriei si am ajuns pe soseaua Pantelimon, iar de aici tot inainte spre iesirea din oras. La un moment dat ma gandeam daca e sau nu o idee buna ceea ce mi-am propus sa fac in ziua aceea, dar am continuat. Planul initial era sa ajunga la Pasarea, numai ca nu gaseam nici un indicator spre locatie si am urmat drumul spre Cernica. Mi-am zis ca poate sa fie chiar mai frumos daca ajung in padurea de acolo pentru o tura de off-road.

Doar ca, pana la acel off-road pe care vroiam sa il simt, am mers foarte mult pe sosea. Nu a fost deloc fun pentru ca nu eram obisnuita cu un astfel de traseu. Imi place tot ce e pamant si nu asfalt. In cele din urma ajung la intrarea spre Cernica si parca sunt toata un zambet. Vad mult verde, lac si o atmosfera calda unde am putut sa ma odihnesc in liniste, cu o priveliste chiar frumoasa inaintea ochilor. Asa am aflat ca in zona exista si Park Aventura Cernica unde sigur o sa revin intr-o zi pentru a experimenta tiroliana.

Gastele au venit asa, la pachet 😀 Le-am facut si lor o poza, ca erau simpatice.

Dupa odihna binemeritata am mers in cautarea padurii. Dupa o portiune de drum forestier care m-a pacalit complet pentru ca se infunda a trebuit sa ma intorc pe sosea si sa continui drumul pana la Manastirea Cernica. Cu ocazia asta vroiam sa fac si o vizita la manastire, dar la intrarea in curtea acesteia ma lovesc de un semn cu interzis cu bicicletele si de un paznic foarte hotarat.

Imi zic ca asta e si ca imi ajunge. Dau sa fac cale intoarsa cand vad un biciclist intrand in padure. Dupa el si eu 😀 A fost cel mai bun moment al calatoriei pentru ca intrasem pe un offroad superb si asta era tot ce cautam. Am de gand sa mai merg acolo pentru o tura mai lunga si nu singura.

Ce am invatat si recomand mai departe pentru cei incepatori

1. Prima greseala a fost ca mi-am pus blugi in loc de niste pantaloni sau colanti lejeri care sa imi usureze mersul pe bicicleta si nu sa ma incomodeze. Am incercat toate metodele asa incat sa ajung safe acasa, dar a fost un dezastru. Durere de fund si frecus la greu. Orice pozitie incercam sa abordez, nu a functionat nici una. Echipamentul adecvat este foarte important in cazul mersului pe bicicleta pe distante ceva mai lungi.

2. Verificarea bicicletei si adoptarea pozitiei corecte inainte de a porni la drum. Asta am facut-o, dar se pare ca nu indeajuns de bine. Abia la intoarcere am realizat ca trebuia sa ridic saua mai mult ca sa merg mai comod.

3. Hidratarea si revitalizarea sunt esentiale. Mi-am luat o sticla de apa de 0,5l in rucsac, plus o portocala, glucoza si o tarta cu branza. Tarta asta a fost un pic sarata si automat imi provoca sete. Era si cald afara, iar cantitatea de apa pe care simteam sa o beau s-a dublat. Luam cate o inghitura, ca sa imi ajunga cat mai mult. Cand mai aveam vreo 3 km pana in oras, m-a cuprins setea nebuna. Portocala a fost salvarea, dar nu pentru mult timp. M-a tinut vreo 1,5km dupa care s-a reactivat setea. Ca si concluzie: sa aveti intotdeauna suficienta apa si fructe la voi cand plecati pe bicicleta la drum lung, dar chiar si atunci cand sunteti la un concurs.

4. Bucuria dupa o astfel de iesire este de nepretuit! 🙂 Mai ales daca ai companie. To be continued…

Cand termin de scris acest material, la o saptamana dupa prima iesire, efectul endorfinelor este si mai puternic iar asta pentru ca si weekendul acesta am iesit cu bicicleta la un off-road, cu el.