Un vis, o echipa, o pasiune

Nu m-am gandit niciodata sa devin director de imagine, nici nu am visat la asta vreodata, desi suna foarte atragator.

In schimb, am visat sa lucrez cu o echipa profesionista, pasionata si dedicata. Una in care sa existe radacini bune si unde sa pot creste sanatos si fara teama ca la primul vant mai puternic o sa ma zdruncin si o sa cad.

Si am gasit-o!

Crestem impreuna in fiecare zi, iar asta ne face sa fim increzatori ca ne putem indeplini misiunea pe care ne-am ales-o sau ne-a fost incredintata pentru ca o putem duce la bun sfarsit.

Mi-am dorit sa fac ceea de imi place cel mai mult fara sa tin cont de cat de multa satisfactie financiara imi ofera sau cat timp imi ocupa.

Si asta fac acum!

Am descoperit ca sportul este cel mai frumos si mai curat mijloc de a-ti petrece timpul si din care poti face o adevarata pasiune. Sa il practici este o placere, dar sa il promovezi si sa ii dai si mai multa valoare lucrand cate putin in fiecare zi la asta este ceva care implineste.

Am ajuns sa il respect tot mai mult si sa ii respect si apreciez pe cei care il practica. Este energie pura!

Cred cu tarie ca sportul uneste oamenii, leaga cele mai frumoase prietenii si emana pozitivism. Si nici nu ar trebui sa fie altfel!

Cum sa evadezi in weekend la Pasarea. Cu bicicleta. Ba nu, la Cernica.

Sau, pur si simplu, doar sa evedezi din Bucuresti. O vara intreaga nu am iesit la o plimbare cu bicicleta, dar nici acum, in toamna, nu am renuntat la ideea de a face o excursie pe drumurile din jurul orasului prafuit. Era o dorinta pe care trebuia sa mi-o indeplinesc.

De fapt, vreau sa cred ca este inceputul unei frumoase prietenii cu MTB-ul 🙂 Deja ma gandesc serios la prima mea participare la un concurs de mountainbike anul viitor. Asa de mult mi-a placut aventura pe care am trait-o weekendul trecut…singura! Da, singura pe bicicleta pe drum national si prin padurea de la Cernica.

Pe scurt: Cum a fost o zi de toamna superba, am furat o bicicleta (colegii stiu de unde 😀 ) si am plecat spre Pasarea, numai ca am ajuns la Cernica. Cautam off-road, insa am mers mai mult pe sosea. Putinul out off the road a fost minunat!

Pe lung: Am bifat prima mea experienta biciclista in afara Bucurestiului. Aproape 17km dus si la fel la intors. Asta inseamna 34 de kilometri. Un record, nu alta!

O sosea lunga se desfasura inaintea mea, aproape interminabila sau asa mi s-a parut mie pentru ca o parcurgeam pentru prima data pe bicicleta. Am plecat de undeva de la Victoriei si am ajuns pe soseaua Pantelimon, iar de aici tot inainte spre iesirea din oras. La un moment dat ma gandeam daca e sau nu o idee buna ceea ce mi-am propus sa fac in ziua aceea, dar am continuat. Planul initial era sa ajunga la Pasarea, numai ca nu gaseam nici un indicator spre locatie si am urmat drumul spre Cernica. Mi-am zis ca poate sa fie chiar mai frumos daca ajung in padurea de acolo pentru o tura de off-road.

Doar ca, pana la acel off-road pe care vroiam sa il simt, am mers foarte mult pe sosea. Nu a fost deloc fun pentru ca nu eram obisnuita cu un astfel de traseu. Imi place tot ce e pamant si nu asfalt. In cele din urma ajung la intrarea spre Cernica si parca sunt toata un zambet. Vad mult verde, lac si o atmosfera calda unde am putut sa ma odihnesc in liniste, cu o priveliste chiar frumoasa inaintea ochilor. Asa am aflat ca in zona exista si Park Aventura Cernica unde sigur o sa revin intr-o zi pentru a experimenta tiroliana.

Gastele au venit asa, la pachet 😀 Le-am facut si lor o poza, ca erau simpatice.

Dupa odihna binemeritata am mers in cautarea padurii. Dupa o portiune de drum forestier care m-a pacalit complet pentru ca se infunda a trebuit sa ma intorc pe sosea si sa continui drumul pana la Manastirea Cernica. Cu ocazia asta vroiam sa fac si o vizita la manastire, dar la intrarea in curtea acesteia ma lovesc de un semn cu interzis cu bicicletele si de un paznic foarte hotarat.

Imi zic ca asta e si ca imi ajunge. Dau sa fac cale intoarsa cand vad un biciclist intrand in padure. Dupa el si eu 😀 A fost cel mai bun moment al calatoriei pentru ca intrasem pe un offroad superb si asta era tot ce cautam. Am de gand sa mai merg acolo pentru o tura mai lunga si nu singura.

Ce am invatat si recomand mai departe pentru cei incepatori

1. Prima greseala a fost ca mi-am pus blugi in loc de niste pantaloni sau colanti lejeri care sa imi usureze mersul pe bicicleta si nu sa ma incomodeze. Am incercat toate metodele asa incat sa ajung safe acasa, dar a fost un dezastru. Durere de fund si frecus la greu. Orice pozitie incercam sa abordez, nu a functionat nici una. Echipamentul adecvat este foarte important in cazul mersului pe bicicleta pe distante ceva mai lungi.

2. Verificarea bicicletei si adoptarea pozitiei corecte inainte de a porni la drum. Asta am facut-o, dar se pare ca nu indeajuns de bine. Abia la intoarcere am realizat ca trebuia sa ridic saua mai mult ca sa merg mai comod.

3. Hidratarea si revitalizarea sunt esentiale. Mi-am luat o sticla de apa de 0,5l in rucsac, plus o portocala, glucoza si o tarta cu branza. Tarta asta a fost un pic sarata si automat imi provoca sete. Era si cald afara, iar cantitatea de apa pe care simteam sa o beau s-a dublat. Luam cate o inghitura, ca sa imi ajunga cat mai mult. Cand mai aveam vreo 3 km pana in oras, m-a cuprins setea nebuna. Portocala a fost salvarea, dar nu pentru mult timp. M-a tinut vreo 1,5km dupa care s-a reactivat setea. Ca si concluzie: sa aveti intotdeauna suficienta apa si fructe la voi cand plecati pe bicicleta la drum lung, dar chiar si atunci cand sunteti la un concurs.

4. Bucuria dupa o astfel de iesire este de nepretuit! 🙂 Mai ales daca ai companie. To be continued…

Cand termin de scris acest material, la o saptamana dupa prima iesire, efectul endorfinelor este si mai puternic iar asta pentru ca si weekendul acesta am iesit cu bicicleta la un off-road, cu el.

La miscare inainte! Incepe Cea mai mare ora de sport

O tura, doua ture de parc… sau muzica, dans si miscare cat cuprinde? 🙂

De data asta aleg varianta numarul 2 pentru ca azi si maine are sa se intample Cea mai mare ora de sport si nu oriunde, ci la mare. Mi-am facut bagajele si m-am mutat pentru cateva zile acolo unde se simte briza marii si soarele e mai prietenos. Deja ma stiti fire sportiva si promotoare a unui stil de viata sanatos, asa ca nu mare va este uimirea de o asa veste! 😀

Antrenamentul l-am facut in Bucuresti, Parcul Herastrau, pe 6 iulie si am zis ca trebuie sa continuam sa facem miscare si la mare, la Miscarea face bine, campanie intiata de Romtelecom si Dolce Sport, sub atenta coordonare a sportivilor de la smartatletic si getfit.ro. 😀 Toata actiunea se intampla in Mamaia, Piateta Perla, pe 26 si 27 iulie. Asadar, daca sunteti in zona, va asteptam la o sesiune de sport in aer liber,

Si pentru ca ne aflam deja la a III-a editie, trebuie sa sarbatorim cum se cuvine cei 3 ani de miscare. Asa ca…am lansat si un concurs fain pentru toti detinatorii de bloguri. E vorba de Miscarea 2.0 face bine, de 3 premii care nu o sa va tina locului dupa ce le castigati si de multa creativitate.

Cu cat mai motivational materialul, cu atat mai multe felicitari o sa primiti!

Gata cu vorbaria, fuga la scris! 😀

Cuvinte despre placerea de a alerga

Alerg pentru ca…ma simt mai energica, ma eliberez de ganduri, ma simt mai fericita, ma ajuta sa invat sa devin o persoana mai organizata si sa cred ca atunci cand zic ca pot, chiar pot! Alerg de placere, alerg pentru ca miscarea ma face sa fiu mai creativa, alerg pentru ca imi place la nebunie competitia cu mine insumi!

Au trecut cateva luni deja de cand imi tot promit ca o sa scriu despre alergat, miscare, optimism, endorfine, temeri, fericire…despre starea de spirit de dupa o sesiune de jogging. Abia dupa o experienta cu adevarat miscatoare pot, in sfarsit, sa povestesc cu mult entuziasm despre acest subiect.

La propunerea unor prieteni, am acceptat sa ma aventurez si sa imi descopar limitele pe o distanta de 10 km, in jurul lacului Sfanta Ana. Urcat, mult urcat – ca nu mai aveam putere nici sa respir, apoi alergat prin padure, frunze uscate, pietre, crengi si tot ce mai gazduieste pamantul de munte, coborari bruste si apoi iar urcari, incurajari si la final o medalie. Toate acestea la pachet cu emotii, transpiratie si cu gandul ca dupa un astfel de exercitiu ori o sa imi doresc sa alerg tot mai mult, ori o sa incerc sa ma potolesc. Am ales sa continui aceasta minunata cursa si, cand am timp, ii incurajez si pe ceilalti sa vada drumul placut al acestei curse.

Sa stiti ca miscarea creeaza dependenta si asta se intampla intr-un mod foarte natural. De indata ce i-ai aflat beneficiile, devine drog pentru creier.

Undeva mai sus am adus vorba despre temeri si fericire. Ei bine, pe cand citeam cu o mare pofta cartea ‘Born to run’ a lui Christopher McDougall am dat de un paragraf legat de aceste doua sentimente pe care le traiam si eu cand ieseam seara la alergat: ”E ceva profund uman in modul in care alergarea uneste doua dintre sentimentele noastre primare: frica si placerea. Alergam cand ne este frica, alergam cand suntem fericiti, fugim departe de problemele noastre si fugim dupa cateva momente de fericire. Iar atunci cand lucrurile merg cel mai prost, alergam cel mai mult.” Cand in viata mea s-au strecurat momente pe care nu le doream in mod special, cautam sa le  gasesc o rezolvare. Si, ghici cum le faceam fata? Da, alergam! Si traiam cand frica, cand fericirea.

Pana nu incepi sa te provoci, nu iti dai seama de cat de capabil esti sa duci lucrurile la bun sfarsit! Si atunci cand crezi ca o sa reusesti sa indeplinesti ceea ce construiesti in minte, chiar asa o sa fie!

Dulce noiembrie

Era o zi de duminica cu soare, insa racoroasa. Era o duminica de noiembrie plina de culoare, prieteni, zambete si cumva emotie. Acelasi parc, doar o alta stare de spirit si o alta luna de toamna. Ganduri, multe ganduri si interpretari si pareri. Idei neimpartasite, ca sa nu fie trase concluzii nepotrivite. Dar, in toate acestea inca se mai pastrau picaturi de liniste.

Un peisaj simplu, un cadru natural si o intalnire cu pisica neagra.

Dor de duca…

Stiti, mie imi plac povestile la nebunie. Si imi mai place sa traiesc frumos, inconjurata de natura si de oameni simpli. Acum nu e o poveste cu oameni, ci una despre dorul meu de departare. Pentru ca tot spectacolul vietii se petrece la o distanta considerabila de lumea agitata, de confuzii, de senzatia de captivitate si de zidurile prea inalte din jurul nostru. E vorba de acel dor de duca…

Ce ma inspira

Povestea imaginilor mele se desfasoara la sat unde  inspiratia e la ea acasa chiar de dimineata. Ma gandeam la lucrurile, starile, momentele si locurile care ma inspira si mi-am dat seama ca lista e lunga si cuprinzatoare.

As putea scrie pagini intregi despre asta, dar le stiu pe cele mai importante pentru mine. Incep prin a spune ca ma inspira oamenii care stiu sa zambeasca frumos – acel zambet care devine molipsitor si pe care ai vrea sa-l pastrezi mai mult timp pe buze. Ma inspira rasaritul unei dimineti de primavara, vara, toamna si iarna. Ma inspira picaturile de ploaie de pe petalele unei flori si iarba verde, verde din gradina de la tara, apoi natura, pomii infloriti, campul de floarea-soarelui, de grau si un camp plin cu maci rosii, cantecul pasarilor si sunetul apei, marea, valurile si inaltimea. Ma inspira copilaria, jocul, cuvintele si cartile. Dar dintre toate acestea cel mai mult ma inspira frumosul, linistea interioara, viata traita frumos si orice evadare intr-o lume noua.

Inspiratia anotimpului

Am in gand sa fac o serie de fotografii care sa arate cat de mult ne trezeste simturile acest anotimp. Imaginile adunate mai jos sunt cele care dau frau liber inspiratiei si pasiunii pentru fotografie si detalii. Atat pentru moment! 🙂

Dor de o zi de demult

Stiu, e iarna afara, dar mie imi este dor de o zi de toamna calda si de o priveliste superba pe care o gasesti la munte.  Imaginile mele sunt mai mult decat refreshing intr-o zi de iarna neprietenoasa ca cea de afara. 🙂

Imagini dintr-o poveste de iarna

Munte si apoi campuri imense, dar nu pustii, acoperite de alb si deasupra carora pluteste linistea. Acolo pluteau ideile si posibilitatea cunoasterii de sine, dar nu m-am gandit sa strang in brate un copac, ci doar atingeam zapada si intipaream clipa in mine, ca mai apoi sa o traiesc ca si cum e prezent.