Manastirea Sfantul Efrem, Nea Makri

De fiecare data cand ajung in Grecia incerc sa imi fac timp sa vizitez si manastirile din apropiere. De data aceasta am ajuns si la Manastirea Sfantul Efrem din Nea Makri, la aproximativ 1 ora distanta de Atena. Manastirea este construita din piatra si este inconjurata de dealuri inalte, insa nu trebuie sa depui un efort supraomenesc ca sa ajungi pana sus si daca iei in calcul si privelistea de vis care se intinde in fata ochilor dupa ce te vezi sus, o sa spui ca a meritat putin de antrenament fizic (noi am urcat pe jos pana acolo).

Am vizitat biserica, am facut o plimbare prin curte pentru ca mai apoi sa ne punem pe o banca si sa ascultam linistea din jur. Dupa cateva minute de savurat atmosfera calma din jur cu greu te mai urnesti sa o iei din nou la drum. E un loc in care iti incarci sufletul cu pace si mintea cu ganduri bune.

Departe de noi, aproape de cer

Prima intalnire cu acest loc a fost anul trecut, in decembrie. Am simtit ca am lasat o parte din suflet aici cand m-am intors printre oameni si cateva luni dupa am trait cu acest sentiment straniu in mine.

Acolo te simti departe de lume si mai aproape de cer, mai aproape de ceva sfant.

O poveste cu inimi

Cel mai bun cappuccino l-am baut…la mine acasa, la tara. Nu e departe si nici aproape, dar mereu in sufletul meu insetat de liniste si culoare.

Mi-am dorit sa il savurez intr-o dimineata calda de noiembrie, pe terasa de acasa. Ei bine, m-am bucurat de el asa cum mi-am dorit. Am prins in suflet o sambata cu soare si am avut alaturi oameni cu care puteam imparti zambete simple. Am conturat inimi in fiecare ceasca, ca sa nu uit ce inseamna iubirea si joaca. Am vrut doar sa uit ce inseamna durerile vechi, foarte vechi si de singuratate.

Sunt un om care iubeste lumea pentru ca stie sa o priveasca. Mai sunt o visatoare care recunoaste realitatea. Iubesc zilele in care reusesc sa ma detasez de viata cotidiana si imi permit sa plec, sa alunec in interiorul meu si sa apoi sa scriu despre ce am vazut.

Toate se sfarsesc atunci cand le permitem noi sa se sfarseasca si toate incep atunci cand le este timpul.

Chipul batranei care m-a invatat ce este credinta

Oamenii intelepti nu vor inceta niciodata sa spuna povesti folositoare, iar cei care stiu sa asculte nu se vor satura aproape niciodata sa ii auda vorbind.

Cand taci iti asculti sufletul

…asta spuneau omuletii de lut care stiau sa transmita mesaje simple si profunde, in tacere. I-am gasit in centrul vechi al Bucurestiului, cantand in cor.

Franturi din viata la tara.

Am patruns in lumea linistita si frumoasa pe care ne-o ofera natura si viata traita intr-un ritm simplu. Imaginile descriu o zi din viata de la tara, care incepe dimineata devreme si se termina tarziu in noapte. E viata veche si totodata noua pe care o privim in mod individual si ii dam o semnificatie aparte prin trairile pe care le avem. E curgerea lenta a timpului intr-un sat care  se afla la doar 1 km distanta de Dunarea Veche, un sat de lipoveni.

Frumusetea  cruda te intampina imediat  ce cobori in gradina din spatele casei si te cuprinde instantaneu dorinta de a simti iarba verde si roua diminetii sub picioare.

Oamenii de aici pastreaza acea simplitate care ii diferentiaza de restul si au intelepciunea vietii. Ti-e drag sa asculti povestile pe care le torc la lumina soarelui.

E un spatiu in care e o libertate pe care ti-o permiti. Un loc in care nimeni nu se grabeste, ci doar un loc in care toti isi traiesc timpul pentru ca acesta are rabdare cu ei. Niciun zgomot nepoftit nu perturba linistea de acasa si declar ferm ca e cel mai potrivit loc unde poti asculta tacerea. Totul este atat de real incat te sperie, dar nu vrei nici in ruptul capului sa te desparti de acele meleaguri.

Revenind in oras, am simtit ca revin intr-o lume care parca nu-mi mai apartine si ma debusoleaza. Cu toate acestea, atmosfera de acasa mi-a umplut sufletul cu bucurie si a strans in mine energia cu care sa imi continui drumul.

Un timp al primaverii.

Probabil ca v-a fost usor sa va dati seama cat de mult imi place primavara avand in vedere ‘publicitatea darnica’ pe care am facut-o acestui anotimp. Asta m-a determinat sa mai expun cateva imagini care descriu atmosfera revenirii la viata a naturii si a trezirii sufletului nostru. 🙂

Zilele aceastea am meditat la timp si am incercat sa gasesc cate unul pentru fiecare perioada in care am crescut cate putin si in care am acumulat anumite cunostinte si asta chiar de cand sunt prezenta in lume.

Asadar, am gasit ca exista un timp al necunosterii (inceputului), exista un timp al copilariei si al inocentei, apoi incepe un timp al adolescentei si nebuniei in care descoperim ca  exista si un timp al bucuriei, dar si un timp al iubirii. Trecand pe o treapta mai inalta spun ca mai exista un timp al credintei si al sperantei. In final, ajung la un timp al primaverii care ne aduce bucurie, schimbare, optimism si revenire la natural. 🙂

PS. Sper sa nu ne mai pacaleasca mult si va vina odata primavara adevarataaa! 😛

Orice drum are o destinatie finala.

Calatoriile de care m-am bucurat in ultima perioada mi-au umplut sufletul cu liniste, sunete frumoase si imagini de neuitat. Am fost mai aproape de natura, de ceea ce inseamna viata adevarata si am trait sentimente de implinire. Am coborat in mine pentru a ma cunoaste si a afla incotro sa merg, am gasit ca iubirea este in mine dar nu i-am dat sansa sa se descopere mai devreme, mi-am intrebat inima ce ar vrea sa ii daruiesc si…am primit raspunsuri de la cine trebuia.

Gara rece m-a intampinat cu un rasarit de soare cald si un cer colorat intr-o zi de sfarsit de decembrie.

Pentru cateva zile am iesit din aria mea de confort si am trait o experienta pentru care imi gasesc cu greu cuvintele. Unele simtiri nu se pot descrie pentru ca ele trebuie traite. Lumea in care ne invartim este efemera, ne deruteaza si ne impune sa o acceptam intr-un mod aproape insesizabil. Un drum lung se asterne pana la destinatie si depinde doar de noi sa renuntam la omul vechi ca sa ne regasim intr-unul nou.

In mijlocul naturii si al imensitatii te simti mai aproape de creatorul lumii si de adevar. Avem nevoie doar de  credinta si nadejde si atunci multe lucruri bune vor veni la noi.

Va doresc sa traiti cat mai multe povesti frumoase pentru ca o poveste trebuie mai intai traita pentru a putea fi scrisa.

Ganduri de dimineata.

Diminetile mele sunt magice si linistite in acelasi timp. Imi ofera darul de a vedea cum se joaca lumina din camera cu ochii mei somnorosi, trezindu-mi constiinta. In momentul acela nu mai exista teama sau nedumerire, e doar bucuria ca sunt mai aproape de adevar. Mintea leaga cuvinte tacute pe care le imprastie prin camera alba ca sa le aud doar eu. Lenes imi plimb un deget in formele inchipuite si descopar drumuri vechi in palma tanara unde indicatoarele sunt incrucisate in ultima vreme. Incerc sa imi aduc aminte despre cine m-a invatat cum sa imi scriu propria poveste. Candva voi reusi sa fac cutreier toate locurile pe care acum doar le proiectez mintal si le vizitez cu gandul, si imi mai doresc ca toate acele locuri sa lase semne in sufletul meu.

Pretuiesc diminetile asa cum pretuiesc prietenii buni pe care i-am intalnit pe peronul vietii.

Privirea mi se indreapta spre fereastra care face legatura intre lumea de aproape si cea de departe. In dimineata de azi a fost soare, un soare insistent care se incapatana sa patrunda in incapere ingnorand perdeaua de matase. Nu regasesc nici un chip cald in jur care sa imi zambeasca si pentru asta buzele mele schiteaza singure un zambet care vine din interiorul meu. Soptesc o rugaciune care sa ma apropie de acel lucru sfant pe care il mai pierd din cand in cand din cauza neputintei si a mandriei mele. Vreau sa lipesc de mine tot ce este bun, ca un copil din care izvoraste sinceritatea si care crede tot ce i se spune pentru ca asa intelege el lumea – ca o suma de energii bune.

Acum respir bucurie!