Trenul potrivit se prinde cu rabdare

Cel mai adesea sunt o persoana optimista si cred in ceea ce simt ca mi-ar face bine si m-ar ajuta sa merg pe un drum care sa ma implineasca. Am invatat sa fiu prietena cu rabdarea si sper sa fie o relatie de lunga durata pentru ca asa reusesc sa imi pastrez vointa si motivatia de a prinde trenul potrivit.

Am preferat aceasta introducere pentru ca se potriveste perfect cu ce traiesc acum…se va termina o perioada cu multe provocari si picuri de durere, dar sper intr-un inceput ambitios si trainic.

Margaretele le-am ”cules” din gradinita cu flori de acasa, asa, ca sa va luminez ziua si sa va umplu inima cu bucurie. 🙂

Drumul spre casa e pavat cu bucurie

Cand ma gandesc la acasa, imi revin in minte toate momentele in care am construit o parte din mine si tocmai de aceea plec sa imi aduc aminte cum am copilarit in locul pe care nu o sa-l uit niciodata, plec sa revad si sa regasesc urmele pasilor pe care le-am lasat inainte sa parasesc locurile dragi pentru o perioada mai lunga de timp.

Plec sa ascult povesti de demult spuse de batranii de acasa…sa imi potolesc dorul de familie si dorul de serile in care spuneam vrute si nevrute doar pentru a ne bucura de o atmosfera placuta invelita in zambete.

Plec sa ascult linistea de acasa…sa imi eliberez inima de dorinte care au inlantuit-o de ceva timp…sa respir parfum de sarbatoare si miros de iarba verde.

Plec sa redau sufletului o libertate pe care intr-o lume agitata si haotica nu i-o pot oferi…sa intampin o sarbatoare veche in mijlocul oamenilor vechi si noi care mai pastreaza valorile si credintele mostenite de la cei de dinaintea lor. O sa dau frau liber gandurilor bune si o sa deschid poarta spre un inceput pe care il merit.

Mi-e dor si mie.

Deseori am cautat sa fiu o persoana puternica iar sensibilitatea din mine o lasam in spatele usii, ca sa nu ma arat vulnerabila. Odata cu trecerea timpului am ajuns sa traiesc multe momente care m-au intepat in locurile in care ma doare cel mai tare. Vremurile de atunci sunt basme vechi pe care nu le mai spun de mult. Eu cred in inceputuri si pe cat de natural ma comport, pe atat de ciudata ma vad cei cu care intru in contact si mi-e dor sa ma cunosc pe mine.

Mi-e dor sa imi spuna cineva o poveste de demult.

Mi-e dor de un Craciun acasa, impreuna cu familia si de mirosul cozonacilor abia scosi din cuptor.

Mi-e dor de toate visele care au ramas in urma si de cele ce urmeaza sa se implineasca.

Mi-e dor sa ma pierd in amintiri care ma fac sa zambesc.

Mi-e dor de oamenii pe care nu o sa-i mai vad niciodata. Mi-e dor de toate…

Pentru o clipa o sa imi cobor gandurile  in amintirile inchise in sertarul timpului si o sa le readuc la viata. Eu am aflat ca ”trebuie sa ne cunoastem sufletele, ca sa stim ce ne e de folos.” (Siluan)